Ne întrebăm de ce această tăcere. De ce a trebuit să treacă atâta timp până când mărturiile supraviețuitorilor să fie transferate în imagini sau în scris? Răspunsul este simplu: până în urmă cu 80 de ani nu a existat elită a romilor care să vorbească și să prezinte lumii pagina neagră de istorie a acelui timp. Astfel a procedat poporul evreu, care întotdeauna a avut reprezentanți culturali admirabili în cultura de la începutul lumii. Neavând un Fildeman care să lupte, să le apere drepturile și să intervină pentru ei și mai ales necunoscând limbajul scrisului, romii după ce s-au întors de acolo, câți s-au mai întors și-au continuat viața în mod firesc. Nu au acuzat pe nimeni și nu au căutat să se răzbune. S-au resemnat cu gândul că așa a fost să li se întâmple și oricum, orișice ar fi făcut; pe cei morți nu îi mai puteau învia.
În toată istoria omenirii romii niciodată nu au provocat vreun război, ei doar au trecut prin războaie.
Asta nu a înseamnă că au și uitat prin ce au trecut. De fiecare dată când se întâlneau începeau să depene amintiri din acele timpuri și ochii li se umpleau de plâns și sufletul ofta din tot adâncul său.
Cântau plângând readucerea aminte a ce se întâmplase acolo. Nu știau să scrie dar au știut să cânte jelindu-și durerea.
Așa i-am auzit povestind pe cei dragi ai mei: bunicul meu Diamanto Bărkulica, bunica Lulica, bunicul Urda, bunica Luba, buna Verdeana, draga mea Mamă și dragul meu Tată. Timpul a vindecat rana; oamenii s-au resemnat dar nu au putut să uite.
Cine ar putea spune cu exactitate câți romi au murit în timpul deportării în Transnistria? Numărul exact al victimelor e foarte greu de evaluat când oamenii aceștia în marea lor majoritate nu aveau nici un act de identitate. M-am întrebat de multe ori: cum era trecut în actul de constatare al morții? Jandarmii români care se purtau bestial, să fi avut interes să scrie în acele procese verbale decesul romilor?
Uciși de gloanțe, maltratați în chinuri cumplite, omorâți prin foame și frig, tifos, dar mai ales de racilele societății în care s-au născut: răutate, lăcomie, nepăsare, oamenii deveniseră animale, nu mai aveau discernământ, aveau mintea bolnavă și inumană, o inimă de fiară care luptă să supraviețuiască. Frigul și foamea la mulți din ei le spălase creierul. Un altfel de Auschwitz, un Bug al frigului și foamei. Aici oamenii mureau lent și în chinuri groaznice, greu de imaginat că s-a putut totuși întâmpla așa ceva.
Cazurile de canibalism, părăsirea copiilor și a bătrânilor constituie dovada că romii în Transnistria au fost reduși la cea mai primitivă formă de existență.
Nu a interesat pe nimeni câți au fost și câți s-au întors.
Aceste evenimente nu se puteau șterge, nu se puteau uita. Ele marcaseră familiile care au trăit atrocitățile holocaustului. Toate aceste orori, tocmai pentru că se petrecuseră sub ochii lor au dat un imbold apărării drepturilor și a emancipării romilor pentru a-i învăța să lupte, să fie auziți, să nu mai stea în nepăsare, să prevină pentru a nu se mai întâmpla niciodată alte crime împotriva umanității.
Fundația Social-Culturală a Romilor ”Ion Cioabă” oprește căderea timpului în uitare umplând golul din istorie cu privire la genocidul din timpul Holocaustului oferind o puternică bază de date determinând pe romii din întreaga lume să-și asume motivele luptei împotriva rasismului, discriminării, excluziunii sociale, terorismului și împotriva celor care încearcă să limiteze libertățile individuale și individualitatea unei națiuni.
Zi de zi cu regret și durere dispar dintre noi supraviețuitorii romi martori ai Holocaustului care au trăit atrocitățile regimului antonescian încă nu îndeajuns cunoscute .
Muzeul Virtual al Holocaustului Romilor „Ion Cioabă” vrea a fi o rază de lumină care sparge întunericul.
Luminița Mihai Cioabă
