Astăzi, 6 august 2004, suntem în Strehaia, la mătuşa noastră Dolina, a lui Suliman.

Nu, nu a lui Suliman, al lui Rista cel Bătrân a lui Moş Nicolae.

Să trăieşti şi Dumnezeu să vă dea multă sănătate şi putere şi multe zile bune în viaţa dvs!

Doamne, să auzi!

Şi să vă deschidă drumurile d-voastră către El. Mătuşă Dolina, te rog să ne spui povestea Bugului!

O să-ţi spun. Am să-ţi spun ce ştiu!

Vă rog să ne spuneţi ce ştiţi d-stră. Nimic să nu uitaţi!

Ce mi-aduc aminte… Ei, când am plecat de aici din Romnânia, de la noi, ne-au strâns gadjii pe toţi. Ăla, cum îl chema… …spune-i, că mi-e greu să spun acuma cum îl chema? …Nici tu, nu şti?

Soţul: De unde să mai ţin minte!

Antonescu, Antonescu ne-a dus, ne-a luat şi pe noi, şi pe romnâni din toate părţile, pe evrei. Evrei erau aia şi ne-au dus pe toţi. Ne-au strâns de cu toamna. Am ajuns iarna acolo. Am ajuns. Am ajuns iarna. Ne-a băgat în bordeie. Ne-au spus când ne-au luat, ne-au spus că ne vor da case, când ne-au luat, case, vaci porci, viţei, mâncare de toate felurile, au spus că ne vor da căruţe, cai. Aveam şi noi, că ne-am dus cu căruţele. Ne-au dus cu căruţele până acolo în Rusia.

Vă rog să ne spune-ţi, că d-stră eraţi mare atunci, eraţi cea mai mare dintre fraţi, sora cea mare.

Cea mare!

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să fie lângă d-stră. Să nu vă grăbiţi. Aduceţi-vă aminte, cum v-au dus, eu vreau povestirea aşa cum a fost. Dumnezeu să vă dea înţelepciune.

Şi tu să ai noroc!

Ne-a dus. Am ajuns acolo. Tot cu armata. Ai văzut, război. Unde ne-a dus acolo, am ajuns cu noaptea la bordei, acolo. Cine a prins de-a luat borde, i a luat, care nu a rămas pe afara, după bordei. În noaptea accea ce-am făcut? S-a pus un viscol şi-un frig de-au intrat 10 familii într-un bordei, în pământ. N-aveam coş, n-aveam sobă, n-aveam pat, n-aveam nimic. Erau făcute paturi din pământ aşa, şi sus şi jos. Şi sus şi jos. Uite aşa stăteam şi făceam foc în mijlocul bordeielor. Acolo, în mijlocul bordeielor unde făceam foc, se strângea fumul şi ne intra în ochi. Atâta fum de nu mai vedeam nimic.

Mătuşă Dolina, ochii d-stră mai visează cum a fost în bordei, vă mai vedeţi în bordei?

Nu mă mai văd, nu mai!

Nu vă mai aduceţi aminte?

Nu-mi mai aduc aminte! Mergeam în sat să aducem ce ne dădeau gadjii. Alţii nu ne dădeau, alţii ne dădeau. Mergeam, că nu aveam ce mânca şi ne pusese şi la porţie. Ne dădeau câte o roată de unduh, din ăla, sămânţi bătute, din ălea ne dădeau. Da, da deabia le ruperam, când să le mâncăm. Unii nu ajungeau. Mureau de foame. Stăteau după bordeie. De dimineaţă, când am ieşit afară din bordeie, îi găseam pe bordeie, stăteau rând. Şi unde se pusese pe o parte să adoarmă, acolo înţepeniseră, până de dimineaţă, că se pusese o zăpadă, un viscol, şi i-a strâns, i-a strâns definitiv frigul. Au murit, au murit, au murit. Mai plângeam, mai zbieram, mai ne necăjeam, mergeam la neamurile noastre. Ne uitam la ei, la cei morţi care erau rude. Megrem şi ne găseam neamurile, pe unchii noştii, pe mătuşile noastre, ai noştrii. Toţi nepoţii morţi acolo grămadă. Caii şi căruţele le luareseă. Am rămas aşa fără să ştim unde ne-au dus. Unii au rămas cu căruţele, rămâneau acolo pe vatră, de unde noi mergeam ca să mai ne prindem să fugim, că nu mai mergeau caii şi nu mai aveau ce mânca, nu mai era nimic, caii nu mai aveau nutreţ. De unde să le dăm? Rămâneau corturi întregi în viscol. Şi eu am înoptat cu mama mea acolo, cu tatăl meu şi fraţii mei, cei trei, că mai am trei fraţi. Şi eu eram cea mai mare dintre fraţi şi mai aveam doi fraţi şi o soră. Ăştia eram. Trei fraţi. Şi am rămas eu şi mama mea şi un frate. Şi am rămasa acolo, . Ce să facem? A plecat toată lumea. Mulţi, atâţia, toţi. Au lăsat corturi, au lăsat caii, au lăsat copii acolo pe vatră. Nu era foc. Nu era nimic. Eram pe o gură de vale, aşa, cum vezi un deal. Un deal dincolo şi un deal dincolo. Şi de pe valea aceea mergeam în sat, şi satul era departe. Tiraspol. Ai auzit de Tiraspol? Acolo în Tiraspol. Când noi am plecat în lume, ce să facem? Ce a făcut mama mea? Era curajoasă! Au luat nişte romi o carne de vită. Un bou care murise. Murise, ori nu ştiu, l-au tăiat, cine ştie? ! A luat şi a pus mama mea, a strâns tăciunii pe vatră, a luat de dincolo, de dincolo, lemne şi a făcut un foc mare în cortul acelui om, că era bogat omul acela, dar îşi lăsase cortul şi căruţa cât Dumnezeu. Şi avea şi caii acolo înăuntru… Acuma, acuma spun povestirea, să ajung acolo! Ei, am luat şi am plecat. L-a luat mama noastră şi ne-a făcut mâncare. O luat ficatul, o luat nişte cărniţă, ce a găsit şi ea şi ne-a pregătit una în atralta, până iese soarele cald. Şi o zi, cam aşa, de acolo n-am plecat. A luat o foaie de cort, că era cort din ăla ţesut din păr de capră, a tăiat şi a găsit mama noastră un ac acolo, aţă, că erau nişte desagi ale femeii aceleia, unde rămăseseră sus în căruţă şi a găsit acolo ac, a găsit aţă şi a luat ma mea şi a tăiat şi a tăiat din foaia aia a cortului şi ne-a făcut opinci pe picioare, ne-a băgat şi pe mâini, ca să ne ţină de cald din cauza frigului. Şi mergeam … Să dea Dumnezeu noroc şi sănătate! Mergeam pe drum, decât noi patru oameni. Ce vedeam pe câmpuri, pe drumuri? ! Uite, atât, atâţia oameni morţi. Femeile cu copilaşii în braţe, uite aşa şedeau la marginea drumului. Mamă, tatăl meu, a fost plecat, plecat a fost tatăl meu! Mamă, uite a murit şi tatăl meu! Mamă, uite n-o să-l mai găsim, acolo în Tiraspol. Că a plecat să ne aducă ceva de mâncare şi n-a mai venit deloc. Spun şi de aracii de vie?

Spune!

Ei n-a mai venit. Ne-a lăsat. N-au mai venit înapoi. Am mers, am mers, am mers. Intrăm în sat. Ce era o femeie, frumoasă, roşie, pecie, îmbrăcată, în şanţ. Cam bătea soarele. Era un pic de soare în şanţul acela şi aici era un gard de spini, pe aicea, pe unde intraserăm noi în sat. Ce să fie aici? Stătea în şanţ, pe frunze, femeia aceea. Avea bluză, fustă, cătrință, o femeie frumoasă, îmbrăcată fain. Şi în mâini ţinea doi cartofi. Uite aşa stătea cu ele! Când am văzut-o! Uite mamă, cum a murit femeia aceea, murim şi noi, murim şi noi! Nu-ţi fie frică, că acum ajungem în sat. Unde am ajuns acolo? Chiar într-o casă mare. Şi cine era acolo? Unchiul meu, Rista a lui Parolea. Îl cunoşti. Să-l ierte Dumnezeu! Mătuşa mea Zambila, nu era acasă, nu era acolo. Se pierduse de atunci… Şi ea se pierduse. Plecase când o găsise unchiul meu Rista. Ei, am intrat acolo. Găsim foc mare şi o tinjire mare de la nurorile lui, pe foc. Făcuseră mâncare din carne! Mâncaseră! Ne-au pus şi nouă în farfurii. Ne-au pus şi mâncăm. Ce să facem mamă? Norocul nostru a fost ăsta! Norocul nostru a fost ca să nu murim. Ce vedem ălea multe, toate, tot morţi pe drumuri. Aşa cum merg vacile, aşa vedeam oamenii grămadă, aşa cădeau. De ce mureau, eu nu ştiu? Ce-am am mai stat acolo, ce am mai stat acolo şi am mai stat acolo, o zi, până s-a mai remediat timpu. Şi vedem că pleacă gadjii. Pleacă lumea. Ne-am laut şi noi şi-am plecat. Toată lumea. Am plecat cu toată lumea. Unde ne-am dus? Mergeam şi noi, aşa, pe jos. Nu mergeam cu maşina, cu trenul, cu nimic, că nu era. Pe jos. Hei mamă, ţine-te bine, hei mamă ţine-te bine, că ne împuşcă oamenii, cu tunurile, cu puştile. Nu-ţi fie frică, nu-ţi fie frică, mama mea. Ne-am dat de una. Unde merg romii, unde merg oamenii, mergem şi noi după ei. Mergem, mergem. Ajungem. Nu mai ţin minte unde am ajuns. Să-mi aduc aminte? La Nistru? La Nistru! Ce dădeau cu căruţele gadjii. Gadjii care erau cătane în armată. Cu noi mergeau. Ce dădeau gadjii. Împuşcau copii, oamenii. Împuşcau, fugeau! Unde stătusem în bordie, mai mergeau oamenii ca să mai aducă din sat oamenii mâncare, dacă puteau, ce se putea. Că pe cine prindeau îli puşcau. Mulţi mureau şi de foame şi de sete. Luam zăpada cu străiţile de pe morţi şi beam apa.

Da de ce luaţi apa de morţi?

Păi, nu era apă, nu aveam de unde. Şi luam zăpada de pe ei, că începuse să se topească. Aşa găseam! Curgea apa aia de morţi şi noi de acolo beam. Şi unde mureau unii, mai prindeau de-i îngropau, aşa pe câmpurii. Unii nu aveau nici pantaloni. Goi, vai de lune, vai de ei. Mai le şi scoteau câinii şi mâncau câinii din ei. Unii mâncau şi măgari, cai, ca să trăiască. Da ăia care aveau gălbiori, îşi aduceau, îşi cumpărau mâncăruri. Îşi cumpărau din sat, şi nu mâncau cai ca ăia unde nu aveau ce mânca. Îşi aduceau unii. Sarea o vindeau cu lingura. Brânza, urda, cu lingura o vindeau. Videa lumnea care avea ce vinde. Aduceau oamenii, aduceau. Cumpărau, mergeau de făceau comerţ, de mai trăiau. Aşa, nu ştiu cum, nu mai era ce să mâncă. Ceilalţi, care nu aveau bani, de unde să cumpere! Of! Şi ne-au luat gadjii aceia şi ne-au dus în lagărul unde ţi-am spus eu, acolo în Tiraspol. Am plecat către Nistru. Oamenii unde erau în război era lume de nu aveai unde să arunci un ac. Prin noroiae, vai şi-amar, prin pământuri, unde erau crăpături, pe acolo mergem şi călcam prin mocirle, ne … ne sculam şi cădeam iarăşi acolo. Puneau femeile unde aveau copii mici, îi puneau jos, de ăia mici unde erau foarte mici. Unde erau mai mărişori, de doi trei anişori aşa, le spunea – stai ici că mă duc să-ţi aduc să mămânci. Şi-l punea colo în drum şi el stătea, şi aştepta, că se duce să-i aducă de mâncare. Şi acolo rămânea. Îi luau rusoaicele. Sunt mulţi de-ai noştia acolo în Rusia unde îi găseau pe drum. Şi am venit, am făcut cum am făcut, am trecut şi am ajuns şi noi Doamne, în Larga. Larga, dincolo de Prut. Şi acolo ne-a prins trifosul. Am fost bolnavi şi de tifos. Şi s-a umplut şi unchiul meu cu copii cu tot, Ristea lui Parolea. Şi tot n-au găsit-o pe mătuşa nea. Dincoace s-a întâlnit cu ea, dincoace s-a întâlnit unchiul meu cu ea. Aşa a fost. Şi aşa am ajuns pătimiţi, năcăjiţi din Rusia. A murit unchiul meu, fratele tatălui meu Titi, şi a murit şi unchiul meu Didi şi fiul său Zdrălea, Verdeana, domnişaoara. Au murit, au murit.

Cine a fost Vedeana Şeibari?

Fiica unchiul meu, a lui Didi. A murit fecioară, fecioară, ce să-ţi spun. Ei iarăşi, fiul lui Filica, iarăşi flăcău, a murit, sau nu ştiu, nu a rămăs acolo, nu ştiam unul de celălalt. Când am dat după ei, am dat dincoace după ce ne-am întors. Au căutat pe aici, au căutat pe dincolo, nu i-au mai găsit. Acolo au rămas. Şi am tras şi am mâncat năcaz, patimă, destul. Până când am început să ne îndreptăm şi noi dincoace, până când ne-am mai învăţat cu mâncarea. Nu mai era să mergem în sat. Veneau oamenii, românii şi plângeau pe noi şi ne dădeau lemne, ne dădeau ajutor să ne facem o căsuţă aici în Vânj. În Vânju Mare, acolo am ajuns de ne-am făcut case. Ne-am făcut atunci case imediat. Că ştii unde e Vânju?

Ştiu!

Spune-mi mătuşe, am auzit că tu ai făcut acte ca să-ţi iei banii din Bug?

Ne-au venit!

Şi ţi-ai luat banii?

Am luat. Mi-au dat de două ori.

Câţi ţi-au dat?

Mi-au dat o dată … două sute…, două sute, şi mi-au dat încă o dată cincizeci de milioane.

Şi cum spuneţi d-stră, banii aceştia pot plăti durea şi suferinţa oamenilor care au murit?

De unde, au rămas lucrurile noastre, lucruşoarele noastre, hainele noastre, perinele, dunele, că aveam, aveam haine, au rămas toate lucrurile acolo. Ce să iei mai repede ca să fugi. Doamne! Dumnezeu să ferească! Ai văzut când arde o casă şi e foc, nu mai iei nimic. Fugi aşa. Aşa era şi atuncia. N- am mai luat nimic. Am venit cu ce era pe noi. Am rămas săraci. Căruţe de unde să mai luăm. Dinainte de bordeie rămăseseră acolo.

Puteţi să vă aduceţi aminte întâmplări care vă rănesc inima, vă rog să ne spuneţi?

O da, cum să nu!

Vă rog să ne spuneţi şi nouă, ca să nu se uite!

Era destul necaz, destulă suferinţă. Ce să-ţi spun despre asta. Aveam pe bunica mea acolo, pe mătuşa mea. Mai aveam un frate. Au rămas acolo. Un frate mare era. Brătean. Ăla era mai mare şi a rămas mort acolo. N-aveam ce să facem. Dumnezeu să-i ierte. Să-i ierte Dumnezeu. Am mâncat suferinţă destul. Zbieram, plângeam că nu mai ajungem dincoace. Aproape, … dacă nu veneam atunci, era să rămânem şi noi definitiv acolo. Am avut destul necaz, destulă suferinţă. Dădea sângele din picioarele noastre desculţe. Nu era ce să spui. Şi mergeam desculţi pe arături şi ne intrau ciompii ăia în tălpile noastre. Nu mai puteam să venim. Şi flămânzi şi însetaţi. Unde veneam pe drumuri, dădeau cu avioanele pe capetele noastre. Ne ascunde-am noaptea în întuneric şi ne lipeam de pământ, pe burtă, ne puneam aşa. Când făceam un pic de foc ca să ne coacem nişte boabe, ca să ne frigem ceva, nu, nu puteam. Ne era frică. Când dădea, bombardea toată lumea. Ne era frică că atunci când vedeau focul jos, acolo dădeau ca să te omoare definitiv.

Şi primiţi şi pensia de la statul româneasc, de aici unde aţi fost, din România?

Păi da!

Pensie că aţi fost în Bug? Şi cât?

Da!

Spuneţi-ne!

Nouă sute de mii.

Vă puteţi ajuta cu aceşti bani, vă puteţi cumpăra medicamente şi ce vă trebuie?

Nu-mi ajung de loc. Nu-mi ajung. Nu simt nimic. Ce să iei pe o sută de mii. Şi sunt bolnavă, am reumatism, cum bine vezi! Reumatismul de acolo îl am.

Din bordei?

Da, din bordei. Din cauza frigului. Nu aveam apă, nu aveam mâncare. Dacă puteau bătrânii să fugă să ne aducă ceva de mâncare, mâncam, dacă nu, aşa stăteam, flămânzi. Mai era mătuşa mea Zambila, de ne dădea ajutor, căci avea bărbatul tânăr, ăla fugea peste tot. Rista făcea comerţ cu ulei, făcea comerţ cu mâncăruri, cu carne. Crezi că te mint vorba asta? Nu te mint! Că aşa a fost. Ei, aducea ulei, aducea băuturi şi mai dădea şi mamei mele, pentru că era sora Zambilei, erau surori şi le era drag una de alta. Şi bărbatului ei îi era drag de copii lui, de Tobală, de Mihai, ăla, cum îl mai cheamă…?

Am uitat să vă întreb, cum îl chema pe tatăl d-stră, pe mama d-stră ?

Pe mama mea o chema Marta. Dumnezeu să o ierte!

Frumoasă femeie!

O şti tu?

Am auzit despre ea!

O femeie frumoasă, frumoasă. Tatăl meu era Rista a lui Nica, cel Bătrîn.

Şi Nica cel Bătrân al cui era, mai şti?

Nu mai ştiu atât, aici nu mai ştiu!

Să trăieşti şi să ai mult noroc!

Şi tu să ai, să fii sănătoasă! El era frate cu Moş Cianghiri, era frate, numa că nu mai ştiu ai cui erau ei?