Astăzi 30 august suntem la Piteşti, judeţul Argeş, la unchiul nostru Vali. Să trăieşti şi să ai noroc! Bine te-am gasit!
Bine aţi venit şi vă mulţumesc în numele Lui Dumnezeu.
Vă rog să ne spuneţi cine sunteţi dumneavoastră?
Eu sunt Vali din Piteşti. Am şaizeci de ani.
Mulţi înainte!
Şi d-stră şi acelora care ne ascultă. cuvântul Lui Dumnezeu şi viaţa noastră a romilor.
Vă rog să ne spuneţi al cui copil sunteţi d-stră?
Eu sunt fiul lui Urda şi al Lubei, nepotul lui Diloda şi a lui Roca cea bătrână care statea în Craiova.
Dumnezeu să îi ierte!
Acum ştiu că d-stră sunteţi o mare personalitate în rândul romilor, d-stră dsunteţi scriitor. Dumnezeu v-a dat un mare har ca sa puteţi lucra pentru D-zeu şi ştiu că d-stră sunteţi şi copilul Lui Dumnezeu. Lăudat şi glorificat să fie Numele Domnului! Toată viaţa d-stră aţi pus-o în folosul celorlalţi a romilor ca Să-L cunoască pe Dumnezeu.
Acum ştiu că lucraţi la o carte despre Bug. Vă rog frumos să ne spuneţi şi nouă cum v-a venit această idee, cum v-a vcenit această dorinţă ca sa scrieţi această carte?
Eu m-am născut în Bug în anul 44. Tatăl meu îmi spunea povestea Bugului şi eu eram copil. Îmi spunea chinurile lui şi necazurile şi când îmi povestea aceste lucruri, lacrimile îi inundau ochii şi ofta ca şi când îşi pierduse ceva. În inima mea atunci s-a pus un dor şi m-am gândit: cum să fac eu să păstrez aceste povestiri pentru neamul nostru, pentru romii noştrii ca sa nu se piardă?
Aceste chinuri pe care guvernul Antonescu voia ca sa dispărem de pe faşa pământului, noi, romii şi nimeni să nu mai fie pe faţa pământului din naţia noastră. Eu m-am gândit să scriu, o carte, un roman ca să ştie şi oamenii noştri care vor veni din generaţie în generaţie să se gândească cum au trăit batrânii noştri şi să facă diferenţa teraiului de atunci cu traiul de acuma. Noi am fost foarte chinuiţi, oameni pierduţi. Umblam prin sate, chinuiţi. Dormeam pe paie, în frig, în necaz şi umblam aşa prin toată lumea ca să găsim o bucată de pâine, să putem trăi.
Vă rugăm unchiule Vallii să ne spuneţi ceva din cartea pe care d-stră aţi scris-o. Să ne spuneţi ceva ce vă îndurerează inima, ceva ce n-aţi putut uita niciodată. Eu ştiu că aceste mărturisiri le aţi auzit de la mama d-stră de la tatăl de la bunici, de la oamenii bătrâni.
Mă gândesc că prin aceste necazuri pe unde a trecut poporul nostru, oamenii noştrii şi din toate aceste necazuri din Bug, au rămas în inima mea un om împuşcat care cerea o bucată de pâine mai mare ca să poată munci în lagăr.
Vă rog să ne spuneţi această povestire.
Omul acela când se ducea la muncă să lucreze, nu le dădea nimic ca să poată să trăiască. Le dădeau de lucru să poată muncii ca să moară. Viaţa aceea care a fost era tare greu. Le-au pus să sape nişte şanţuri foarte mari ca să facă nişte greajduri la colhozul acela unde stăteau.
Oamenii nu mai puteau săpa, mureau de foame şi plângeau unii pe ceilalţi.
Murim fraţilor! Aici ne rămân oasele pe câmpurile acestea mari.
Oamenii aceştia nu ne bagă în seamă şi ne-au adus aici ca să murim!
Atunci un om care era cel mai înţelept şi îi iubea foarte mult pe oameni, Şandril, le făcea întotdeauna să zâmbească. Era un om care îţi aducea întotdeauna bucuria în inimă şi te făcea să uiţi oricr necaz.
Atunci el s-a gândit ca să vorbească cu oamenii acestia mari ca să le mărească porţia. Când a venit ora 12 omul acela mare s-a dus să vadă cum lucrează. El a făcut unb pas înainte şi a spus:
„Domnule mare, noi nu mai putem să muncim pe pământul acesta, noi nu mai putem săpa că nu mai avem putere şi suntem flămânzi, morţi. Nu mai putem trăi cu o felie de pâine. Şi ce ceri de la noi?
Să ne măreşti porţia!
Spune, spune
Să ne mai măreşti porţia, domnule mare ca să putem trăi că murim de foame şi nu mai putem trăi.
-Cum te cheamă?
Şandril mă cheamă, a spus omul acela.”
Atunci i-a scris numele pe un caiet. Când a venit a doua zi a venit cu mai mulţi oameni, jandarmi.
Jandarmi erau atuncea. şi le-a întrebat: Cine este Şandril?
Omul acela a răspuns: Eu sunt.
Şi când a spus: Eu sunt. Cineva i-a spus să iese afară din convoiul acela. Când a ieşit afară i s-a spus:
De ce ai cerut tu o porţie mai mare? Tu, vrei să le faci pe ceilalţi după tine ca să nu muncească? Uite, noi o să te împuşcăm, pentru asta am venit ca să te împuşcăm.
– Nu mă împuşcaţi, domnule mare. Daţi-ne o bucată de pâine ca să putem trăi, să le ducem la copiii noştri o bucată de pâine să putem trăi.
Atunci omul acela a pus plutonul şi l-a împuşcat.
– Of, Doamne!
Şi el a căzut cum cad stejarii şi a strigat: Voi mă împuşcaţi pe mine, da nu puteţi împuşca toată lumea, pe toţi romii noştri. Această împuşcătură o să rămână în inimile romilor peste timp şi nu o să uite niciodată chinurile prin care am trecut noi romii şi nu o să uite niciodată.
Atunci a căzut jos cum cade un copac şi toţi oamenii au plâns.
În zilele acelea a fost o jeale mare în lagăr. şi în toată lumea intrase o frică. că o să fie împuşcati. Şi munceau flămânzi şi chinuiţi. Cine putea muncea, cine nu putea, cădea jos de foame şi nu îl băga nimeni în seamă. Îl luau cu cârlig şi îl trgeau în şanturi şi puneau pământ peste ei. Asta era viaţa noastră.
Şi mai îmi aduc aminte că eu m-am născut acolo în bordei şi îmi povestea mama mea cu ochii lăcrimând cum m-am născut eu. Iar eu am scris această amintire şi chinul prin care a trecut ea.
Spuneţi-ne şi nouă.
Mama mea ţinea foarte mult la mine şi atunci când m-am născut eu tatălui meu îi era frică că mai aveam trei fraţi şi nu avea ce să le dea de mâncare. În timpul acesta, oamenii mureau de foame, mai ales cei bătrâni. Le luau pe batrâni şi le scoteau în uşa bordeiului să moară de foame că nu aveau ce să le dea de mâncare.
Atunci tatăl meu i-a spus mamei mele:
-Fă, vrei să ţii pe acest copilaş? Ce îi dai de mâncare? Cum o să trăiască aici? Îi trebuie foc, îi trebuie lapte, îi trebuie apă. De unde iei tu toate acestea lucruri ca să poată trăi şi noi mai avem trei copii.
Când o să ne întoarcem înapoi în România, înloc să iau pe copiii mei în braţe care sunt mari să iau pe acest micuţ?
Aruncă-l în zăpadă!
Mama mea i-a spus:
-Cum să-l omor? Tu eşti tatăl lui şi eu sunt mama lui. Murim cu toţii.
Ori murim toţi, ori trăim toţi. Eu nu vreau să-mi omor copilul.
Atunci el de supărare a luat şi a bătut pe mama. A apucat-o de păr şi a jucat-o sub picioare. Tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a dat la sora mea spunându-i:
-Du-te şi aruncă-l în mortărie.
Când a spus: “du-te şi aruncă-l în mortărie”, sora mea nu voia şi a început să plângă. Se mai uita la tatăl meu că poate i se va făcea milă de mine şi nu mă va arunca afară. Tatăl meu i-a spus din nou, uitându-se foarte urăt la ea: Du-te şi aruncă-l!
Sora mea, Ludi, m-a luat în braţe şi a ieşit cu mine afară în întuneric pe la mijlocul nopţii. Bătea un viscol cu zăpadă, mare, puternică şi era zăpada până la mijlocul omului. Sora mea nu avea nici un ajutor de la nimeni, numai D-zeu de Sus şi mergea cu mine să mă arunce în mortărie. Îi era frică să nu cadă în zăpadă ca să nu ne rătăcim căci zăpada era mare şi să nu rămânem acolo înzăpeziţi. M-a dus pănă la groapă şi a privit în groapă cât era de adâncă şi acolo erau mulţi oameni de ai noştri, înţepeniţi de foame, de necaz, de tifos…
Nu aveau lemne, nu aveau apă şi erau foarte necăjiţi.
În timpul acela, ea a spus:
-Nu te las frăţioare aici în mortărie. Mai bine stăm amândoi aici la marginea gropii şi o să murim amândoi. M-a luat în braţe şi mă ţinea cu spatele aplecat peste mine ca să nu mă ningă şi s-a strâns aşa gugulându-se lângă mine şi plângea cu mine în braţe.
Mama mea atunci i-a spus tatălui meu:
-Mi-ai trimis copiii în zăpadă? Eu nu mai stau cu tine. Te las să mori de foame, tu şi mama ta bătrână care vrea răul fiului meu şi a familiei mele.
Atunci când a auzit tatăl me i-a spus:
-Du-te şi cheam-o pe copilă, pe Luludi!
A ieşit mama mea afarăşi când a văzut viscolul şi frigul as început să mă strige zbierând şi ţipând:
-Unde eşti Ludi! Unde sunteţi copiii mei! Doamne, unde or fi!
Şi-a dat seama că suntem într-un mare pericol. într-un mare necaz. Cădea în zăpadă şi se ridica şi iarăşi ţipa şi nu avea nici un ajutor ca să ne caute pe mine şi pe sora mea. Când s-a apropiat de groapa mortăriei, a văzut o grămadă mare de zăpadă. Atunci şi-a dat seama că noi suntem morţi şi zăpada ne-a acoperit şi deabia mai avea glas să strige dar a strigat în altă lume:
-Luludie unde eşti?
Luludi i-a auzit glasul mamei mele şi i-a spus:
-Aicea sunt mamă. Sunt vie. N-am murit nici eu şi nici fratele meu!
Când a auzit mama mea aşa, a dat zăpada laoparte, m-a luat în braţe şi m-a strâns de nas să vadă dacă mai trăiesc. Atunci eu am ţipat şi ea m-a luat în braţe şi a spus:
-Dumnezeu este viu! Dumnezeu nu este mort! El mi-a găsit copiii! El mi-a ţinut copiii vii şi nu i-a lăsat să îngheţe în frig!
Atunci, mama mea ne-a luat acasă şi ne-a dus în bordei. Când ne-a văzut tatăl meu, au început să-i curgă lactimi din ochi şi a spus:
–Ce am ajuns! …Să-mi omor copiii? Mai bine să murim toţi!
Şi plângeau cu toţii în bordei.
Când îmi povesteau părinţii mei toate aceste lucruri, mie îmi intrau pe ureche adânc în inimă şi mă găndeam căci atunci când voi fi mare am să scriu o carte şi am să scriu aceste povestiri, aceste necazuri ai romilor noştri, chinurile prin care au trecut oamnenii noştri, bătrânii noştri.
Şi când am învăţat carte că Dumnezeu mi-a dat acest har ca să scriu despre oameni şi să las amintire, ca să las o bucurie ca să vadă şi ceilalţi prin ce necazuri am trăit noi şi cum atunci noi acolo lânga noi toţi a fost D-zeu.
Eu cred că asta nu afost bucurie. Aceasta este ca sa se vadă istoria prin care aţi trecut, aceata este o durere, aceste sun lacrimi, chinuri…
Să-ţi spun, o bucurie a fost ca D-zeu a fost cu ei şi le-a scăpat din acest necaz. Au trecut prin nişte chinuri foarte grele, prin mari necazuri şi bucuria este că romii trec prin necazuri şi greutăţi şi ies biruitori. Romii nu dispar niciodată de pe faţa pământului căci inima lor este lângă Dumnezeu.
Lăudat să fie D-zeu!
Lângă ei a fost D-zeu! Ei trăiau în corturi, ei trăiau în viscol şi copiii lor erau puternici, sănătoşi şi ei erau sănătoşi. Biruiau moartea. Biruiau necazurile, furtunile şi trăiau.
Şi uite şi acuma am biruit necazurile cele mari: gloanţele, fomea, tifosul.
Am venit înapoi în ţara noastră, în satul nostru unde au murit străbunii noştri şi străbuni, străbunilor noştrii.
Ştiu că d-stră aţi crescut într-un cort romano. Bătrânii d-stră umblau cu corturile. Va rog să ne spuneţi şi nouă ca să se ştie ca să poată ştii şi copiii, copiilor care au să vină peste timp să ne spuneţi cum oamenii aceia când se întâlneau lângă foc seara după ce se întorceau din sat, după ce îşi vindeau căldările ce povesteau ei?
Oamenii noștri veneau din sat seara, făceau focul în mijlocul cortului iar noi, copiii ne strângeam roată pe lângă foc şi auzeam amintirile lor despre ce vorbeau, cum îşi aduceau aminte de necazurile, despre drumul Bugului povestind cu lacrimi în ochi.
Plângeau ei şi plângeam şi noi. Şi timpul plângea prin ce necazuri am trecut noi.
D-zeu a fost în mijlocul nostru şi ne-a dat putere şi am trecut prin aceste mari necazuri.
A umblat tatăl meu cu cortul şi eu eram copil. Aveam zece ani când au început să-şi facă case şi să ne dea la școală.
Eu, am umblat la optzeci de şcoli în optzeci de sate ca să pot să termin clasa întâi. Pe unde umblau ei cu căruţele, eu mergeam cu ghiozdanul la şcoală şi spuneam învăţătorilor: „Sunt un copil din şatră şi sunt rom şi vreau să învăţ carte. Primiţi-mă şi pe mine în mijlocul copiilor d-stră ca să învăţ.”
Şi vă primeau?
Şi mă primeau învăţătorii şi îmi dădeau foarte mare atenţie. Eu învăţam foarte bine şi eram un exemplu pentru ceilalţi copii cărora li se spunea: „Priviţi, el învaţă în cort, în necaz şi nu are condiţii. Scrie noaptea pe fundul unei căldări la lumina felinarului şi voi aveţi condiţii şi nu învăţaţi.”
Atunci mi-a spus un învăţător: „Tu să înveţi carte, să ieşi un om mare şi apoi să scrii toate aceste necazuri prin care ai trecut şi cum ai învăţat tu carte.”Acele vorbe mi-au intrat la inimă. Atunci când am terminat patru clase, m-am dus la oamenii aceia, la gaje şi le-am spus: ”Vreau să învăţ mai mult! Vreau să ies şi eu un om mare ca să nu mai trăiesc în necaz aşa cum au trăit neamul meu şi părinţii mei şi bunicii mei.
-Apoi ce să-ţi facem noi?
Primiţi-mă la şcoală. Daţi-mă la şcoliile cele mari ca să pot ieşi şi eu un om.”
Şi?
Atunci când au auzit aşa au dat telefon la un domn mai mare. A chemat pe comandantul de la judeţ şi i-a spus: *
-Vedeţi copilul acesta vrea să înveţe carte şi el este un copil din şatra aceea din Ostroveni. Ce să facem cu el căci vrea să meargă mai departe dar nu îl lasă părinţii”
Atunci el mi-a spus.
–Ce vrei să-ţi facem noi?
Eu i-am răspuns.
-Ce să-mi faceţi? Să-mi daţi un ajutor, să nu mă lăsaţi în ghiarele vulturului. Scăpaţi-mă!
-Ce vrei tu să-ţi facem?
-Lăsaţi-mă să învăţ să scriu cum au pătimit oamenii noştri, să mă fac şi eu om mare.
Când au sauzit dorinţa mea m-au luat şi m-au dus la liceeu. Acolo la acel liceu au venit romii după mine. Când au venit după mine, eu am fugit la director şi i-am spus:
Domnule, au venit să mă ia!
Atunci el mi-a spus:
-Du-te la biblotecă, la subsol şi stai acolo şi să nu ieşi afară că afară sunt eu.
Au venit romii mei şi l-au întrebat:
-Domnule unde este copilul nostru? Dă-ne copilul înapoi.
-La mine nu este nici un copil de al dumneavoastră.
Pe mine mă îmbrăcaseră în uniformă de elev, îmi tunseseră părul. Mă făcuseră într-adevăr elev adevărat.
Atunci mama mea a spus:
-Am auzit că este la d-stră la liceu.
-Nu este la mine. Căutaţi-l în alte locuri că la liceul meu nu este.
Şi a făcut D-zeu cum a făcut şi am mers în piaţă. Auzeam cum vorbeau romii între ei despre mine: –
-Unde e?
-A murit.
-S-a înecat. Unde o fi?
-Cum s-a lipsit el de noi?
Plângeau. Unii spuneau:
-Să-i punem pomeană că au trecut trei zile de când nu l-am mai văzut.
Atunci m-am dus într-o librărie să-mi cumpăr un caiet, după mine era …mama mea …şi am întrebat:
-Aveţi caiete? Mama mea mi-a văzut dinţii cănd am deschis gura şi m-a cunoscut şi a spus Băiatul meu şi a căzut jos. Imediat au venit toţi oamenii după ea şi au întrebat-o:
-De ce ai leşinat?
-De ce ţi-a venit rău?
Ea a spus doar: „Băiatul meu…”
Când şi-a revenit a întrebat pe doamna aceea care era vânzătoare ce scria pe haina lui şi femeia i-a spus că scria Liceul Nicolae Bălcescu.
Aşa mm-am trezit eu cu toţi romii pe capul meu şi când au venit acolo au spus:
-Domnule, să ne dai copilul că dacă nu ne dai băiatul te omorâm.
N-a avut încotro. A venit miliţia. Au bătut pe toate neamurile mwele: pe tatăl meu, pe mama mea şi nu m-au luat de la şcoală şi le-a pus să dea declaraţie că o să mă lase să învăţ mai departe în şcoală şi aşa am reuşit să termin liceul.
După ce m-am facut mare, doream să scriu aceste vorbe şi le-am scris. Acum, lucrez la acest roman care se cheamă: „Cu moartea în ochi.”
Romanul descrie chinul pe care l-am trăit acolo în Bug. Pot să vă spun că aproximativ 90%, romanul este aproape scris.
Mă gândesc că îl voi publica în 2005 şi va vedea lumina tiparului.
Ce ne puteţi mărturisi din romanul acesta, ne puteți citi un pasaj care vă place d-stră. Ne puteţi spune ceva ce reprezintă inima acestui roman?
Romanul în întegime este intertesant, orice filă îţi spune ceva din viaţa oamenilor. Când începi să citeşti acest roman, trăieşti în mijlocul romilor luând parte la necazurile şi bucuria lor. Acolo se vad obiceiurile şi legea noastră. Acolo oamenii se ajută unii pe alţii şi nu se lasă la necaz şi biruiesc împreună moartea. Sunt multe lucruri ca să-ţi spun din cartea aceasta dar las oamenii să-l citească mai întâi, să vadă mai mult decât spun eu acum.
D-zeu să vă binecuvânteze în lucrul acesta! Voiam săne spuneţi ca să poată şti toţi romii din toată lumea cum D-zeu nu numai că v-a salvat şi v-a dat viaţă ca să trăiti şi cum El v-a ales să fiţi şi un slujitor al Lui.
D-zeu v-a făcut un om care umblaţi după ceilalţi care provăduiesc Cuvântul Lui D-zeu. Ştiu că sunteţi primul om care s-a pocăit din lumra romilor noştrii şi aveţi treizecişişapte de ani de când mertgeţi pe acest drum. Prin d-stră, D-zeu a schimbat mult traiul oamenilor şi din cauza acesta vreau să ne spuneţi ceva despre lucrul acesta.
D-stră sunteţi foarte preţios în faţa Lui D-zeu dar şi în faţa oamenilor.
Când aveam douăzecişitrei de ani, D-zeu m-a găsit. El m-a chemat. Nu L-am găsit eu. Cred că am fost pus de la D-zeu ca să trec prin aceste necazuri şi am trecut prin Bug, prin multele necazuri unde era să mor doar datorită Lui D-zeu atunci am trăit. D-zeu mi-a dat un dar minunat: Să-L cunosc pe El cu adevărat şi cine este El. Le spun acum tuturor oamenilor şi vouă cine este D-zeu.
D-zeu este Lumina noastră din ochi!
D-zeu este Familia noastră!
D-zeu este Apa care potoleşte setea!
Noi fără D-zeu nu putem face nimic. Datorită Lui D-zeu suntem oameni şi datorită Lui trăim. De aceea vreau să spun la lumea întreagă ca să creadă în Numele Lui Isus. Cine crede în Numele Lui Isus, acela este un om adevărat.
Acela este un om înţelept. Acela este un om bogat! Toată Împărăţia din ceruri este a lui spune Domnul: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuri, cine crede în Mine îi voi pregăti un loc acolo sus unde nu va mai fi moarte ci viaţă veşnică.”
Amin!
A intrat D-zeu în inima mea şi mi-a dat acest Har ca să pot să întorc oamenii cu ochii înspre D-zeu şi să le spun că noi nu putem trăi fără El.
D-zeu este cu toţi oamenii şi cu cei buni şi cu cei răi. D-zeu nu ţine cont de faţa omului şi El cheamă pe toată lumea la pocăinţă.
Vreau să-ţi spun că de treizecişişapte de ani îi slujesc Lui D-zeu şi sunt Pastor şi mă cunosc mulţi oameni la care le-am provăduit despre D-zeu. Am multe biserici unde oamenii se încred în D-zeu: oameni care au fost bolnavi, D-zeu le-a vindecatca să poată să creadă în El. Eu sunt Pastor în Piteşti. Foarte mulţi oameni au venit la pocăinţă ca D-zeu să le vindece durerile.
În biserica noastră D-zeu a vindecat oameni bolnavi de cancer. Șapte cazuri avem unde D-zeu a vindecat oameni de cancer. Am avut şi oameni din care D-zeu a scos duhuri necurate, zece cazuri. D-zeu le-a vindecat. De aceea spun la toată lumea: eu iubesc foarte mult pe D-zeu!
El mi-a dat harul de a scrie şi am scris o carte creştină care se chemă: „Descoperirea Duhului Sfânt.” D-zeu mi-a dat omiedouăsute de pilde ca oamenii să poată înşelege cine este Dumnezeu ca să poată veni mai aproape de D-zeu şi să primească pe Cel care lucrează la inima lor.
D-stră sunteţi Solomonu romilor.
Eu sunt copilul Lui D-zeu şi Îl rog pe D-zeu să-mi dea Har ca să pot să-L mărturisesc la lumea toată. Vreau să vă citesc din aceste taine.
Puteţi să ne spuneţi în romanes?
Voi citi în româneşte. Poate le traduce cineva că nu are cum să rimeze. Isus este Mana Sfântă care s-a dat jos pe pământ,
Cine crede în El are viaţă:
Eu am scris româneşte, dar acum am tradus romanes pentru voi.
Vreau să spun la toţi romii ca să se încreadă în Isus şi să se întoarcă la D-zeu căci D-zeu ne ajută. Nu mai este mult şi tot pământul acesta va dispărea şi va face D-zeu un pământ nou şi un cer nou şi poate că acolo o sa avem o soartă mai bună, mai liniştită mai dulce decât aceasta unde am trăit-o pe pământul acesta. De aceea, D-zeu spune la toată lumea să se pocăiască şi o să aibă pace în familia fiecărui om. Toată lumea, toţi oamenii să se încreadă în aceste cuvinte căci nu sunt de la mine ci sunt de la D-zeu.
D-zeu ne cheamă, El vrea să ne dea Duhul Său Cel Sfânt ca Să-L cunoască, ca să-L căutăm mai bine şi să înţelegem cine este D-zeu.
D-zeu este tot ceea ce ne place nouă! D-zeu este Firul Vieţii! Stăpânul morţii! El este Stăpânul Necazului. El opreşte focul, vântul. El opreşte ploaia! El opreşte munţii să nu vină să cadă peste noi. El este Salvatorul! El este Barca de Salvare, cum spune în Biblie! Cine crede în El nu îi este ruşine.
Amin!
Mulţumesc Lui D-zeu şi îţi mulţumesc şi ţie că D-zeu ţi-a dat putere ca să vii la noi să spui aceste lucruri la lumea întreagă, să spui că între cer şi pământ mai sunt oameni care Îl caută pe D-zeu!
Amin! Lăudat să fie D-zeu!
Noi o să încercăm să căutăm oameni care au bani ca sa se publice aceste cărţi şi romanul casre se cheamă Cu moartea în ochi şi pildele acestea frumoase insuflate prin Duhul Sfânt care slujesc puterii Domnului.
Vreau să ne spuneţi că cum d-stră nu aţi ştiut şi nu v-aţi făcut actele şi nu aţi putut beneficia la fel ca ceilalţi oameni care au pătimit acolo câte 7000 de euro, compensare pe care o oferă statul german. Ce sunt banii aceştia? Sunt nimic în comparaţie prin ce au trecut aceşti oameni. Un salar în Germania. De ce d-stră nu aţi ajuns la aceşti bani? Cum se explică faptul acesta?
De ce nu vi sau dat şi d-stră această sumă deşi pe documentul d-stră, unde v-aţi născut, pe certificatul de naştere scrie ca v-aţi născut în URSS, în Krasneanka. De asemenea în buletin, pe actul de identitate scrie că v-aţi născut în URSS?
D-stră nu aţi ajuns la aceşti bani, ne puteţi spune de ce?
Eu mi-am facut în 2001 un dosar şi l-am trimis în Germania ca să mi se dea aceasta depăgubire cât au considerat ei şi nu mi-au dat nici un răspuns. Atunci, ….
Actele acestea mai aveţi o copie după ele?
Le am. Deci, eu am făcut în 2003 pe 27 febroarie am mai trimis un alt dosar cu documentaţie şi cu martori prin notariat că sunt născut în bordei şi le-am şi trimis acolo: buletinul, cu certificatul, copii. Şi tot nu mi-au dat nici un răspuns. Atunci eu mi-am făcut mai multe dosare, uite am aici actele care le-am trimis şi până acum nu am nici un răspuns venit de la ei.
Aveţi şi actele din 2001?
Din 2001 nu mi le-au dat.
O copie a dosarului din 2001 aveţi?
Nu mi-a venit nimic, nimic.
Acestea sunt din 2003 şi 2004 şi le-am trimis la Parlamentul European ca sa-mi facă lumină că nu ji-au dat nimic.
Şi nu v-a venit nici un răspuns?
Nu, nu mi-au dat nici un răspuns: nici că-mi dă, nici că nu-mi dă. Aştept. Poate D-zeu le va pune pe inimă ca să-mi trimită şi mie ceva pentru chinurile acelea prin care am trecut. Eu nu mai trebuia sa fiu om pe pământ. Să se gândească că eu m-am născut acolo în necaz, m-am născut acolo unde era fabrica morţii…Acolo unde oamenii ajunseseră să-şi mânânce proppria carne, acolo unde oamenii îşi mâncau copiii.
Acolo unde căutai apă şi nu o găseai şi căutai viaţa şi nu o vedeai şi eu m-am născut în acele necazuri şi m-a aruncat bunica mea în zăpadă şi am stat douăzecişipatru de ore în zăpadă şi nu am murit. Să se gândească şi la mine şi să mă ajute în ultimul ceas şi le rog pe toţi să le spună la toţi, la Parlamentul acela din Germania să-mi trimită şi mie ceva, ce o vrea ei ca să nu-mi fie ciudă că eu unde am actele din Bug şi scriu această carte cum a fost viaţa şi cum au trăit oamenii acolo prin ce chinuri au trecut şi tocmai mie să nu îmi dea.
Vreau să ne spuneţi părerea d-stră despre aceşti bani care s-au dat supraviețuitorilor, pot să plătească durerea şi patima oamenilor prin ce au trecut?
Durerea şi patima nu o pot plăti nimeni. Durerea şi patima prin care au trecut oamenii nu se poate plăti în dolari sau în euro şi nici în aur. Ce este mai scump decât viaţa omului?
Dar să se gândească la aceşti oameni şi să le mai facă şi lor o bucurie cât de cât să le mai trimită ceva pentru că oamenii aceştia au fost chinuiţi pe nedrept.
Noi, Fundaţia „Ion Cioabă”care realizăm acest film documentar care se va chema: Iasfa Romane adică Lacrimi Romane prin căutările noastre de a intervieva supravieţuitori ai Holocaustului am găsit mulţi oameni năcăjiţi. Am găsit oameni care au fost născuţi chiar acolo în URSS şi pe documentele lor şi pe buletinele lor scrie nascut în URSS. Oamenii aceştia nu şi-au luat nici ei banii. Ca d-stră sunt mai mulţi oameni. Vreau să spuneţi un apel în numele acestor oameni la care noi le-am luat interviu şi nu şi-au luat nici un ban de la guvernul german şi vreau să spuneţi ceva Tribunalului Din NY, din America ca să se ia o hotărâre cu aceste dosare şi să vi se dea un nou termen ca să beneficiaţi de această despăgubire pentru că ei sunt bătrâni, sunt necăjiţi şi banii aceştia le-ar prinde foarte bine bătrâneţilor.
Eu vreau să trimit un mesaj în numele tuturor romilor la inimile acelor oameni mari care sunt puşi acolo în Parlament să se gândească la fiecare suflet în parte şi să facă dreptate şi să le dea şi lor cum le-a dat la ceilalţi şi să le ajute căci 7000 de euro pe care le dau ei nu sunt bani mulţi numa unii să ia şi alţii să nu ia este o mare durere. Aşteptăm şi le rog în numele lui D-zeu să aibe răbdare şi D-zeu să le pună în inimă să ne trimită şi nouă ceva.
Cum credeţi d-stră că banii aceştia ce s-au dat la oameni …. uite de exemplu ce faceţi d-stră că aţi scris un roman acest lucru rămâne. Ce fac eu, lucrul acesta că şi eu sunt scriitoare şi scriu, rămâne.
D-stră ce părere aţi avea dacă noi romii din România am avea un muzeu. Să ni se dea un ajutor pentru a avea un muzeu romano în care să intri şi să poţi vedea viaţa romilor cum a fost în Bug: să le vezi lucrurile, să le vezi pozele, să te duci şi să pui caseta video şi să vezi cum povesteşte un om căruia îi vine nepotul peste două sute de ani şi vrea să-l vadă pe stră, stră, străbunicul lui cum spune mărturiseşte despre amintirea Bugului şi că îl poate vedea? Cum spuneţi d-stră că ideea aceasta a muzeului cum este să putem avea un Muzeu al Holocaustului, ar fi bine pentru noi romii?
Aceasta este o picătură de apă în gura unui însetat care trage să moară. Un ajutor foarte mare este acesta. Cine s-a gândit, D-zeu să-i dea binecuvântare! D-zeu să binecuvânteze şi oamenii aceia care vor pune umărul ca ceea ce am auzit din gura ta şi ce D-zeu şi-a pus în gând să şi faci.
Un muzeu pentru noi ar fi ca un izvor ce potoleşte setea. Aşa să ne ajute D-zeu ca să împlinească această dorinţă şi să ne facă un muzeu aşa cum ai spus unde noi să strângem mărturii din lumea întreagă ca să nu ni se uită naţia romaii.
D-stră ce aţi făcut astăzi va fi o mărturie care va fi în muzeu. Acum aţi intrat în acest muzeu şi tot ce am făcut noi astăzi 31 octombrie 2004.
Acela care a vrut să facă un muzeu, D-zeu i-a dat binecuvântare! El este sus în cer!
Tatăl meu, Ion Cioabă a dorit să construiască un muzeu.
Acest om care a fost Ion Cioabă, D-zeu lucra cu el şi avea un plan. Atunci D-zeu l-a chemat la el sus pentru că avea nevoie de el dar a lăsat, i-a lăsat un pui din el pe pământ ca să îi poată îndeplini dorinţa. Aşa cum am fost şi eu.
Când mergeam la şcoală voiam să devin profesor, aşa doream eu atunci.
Nu am ajuns profesor căci D-zeu m-a făcut pastor de pocăiţi.
Atunci această dorinţă a mea s-a realizat prin fiica mea care acum este profesoară de spaniolă şi română.
Aşa este.
Ea acum face ce trebuia să facă tatăl ei.
D-zeu s-o binecuvânteze!
D-zeu să te binecuvânteze şi pe tine şi să-l binecuvânteze şi pe el acolo în cer căci I-a dat gândul acesta minunat de a face un Muzeu Romano, care va fi o amintire pentru toată lumera, pentru toţi oamenii care vor intra în acest muzeu.
Nu numai că a avut în gând să realizeze acest muzeu, el a şi turnat fundaţia şi a construit demisolul acestui muzeu. la Sibiu. A construit o biserică şi un muzeu şi a turnat fundaţia şi a construit demisolul dar D-zeu l-a chemat la El.
Noi avem trebuinţă de acest muzeu pentru viaţa romilor.
Oamenii care ascultă şi romii din întraga lume au muzeuri. Să se gîndească şi la acest lucru şi să ne dea şi nouă un ajutor ca să putem termina acest muzeu şi D-zeu să le aducă şi pe ei să vadă acest muzeu la care şi ei au pus umărul ca să se construiască. Este un lucru foarte mare să faci ceva durabil peste timp. O mărturie care nu este doar pentru copiii noştrii ci pentru nepoţii, nepoţiilor noştrii şi nepoţii, nepoţilor care o să vină.
Acum vreau să ne spuneţi ceva care să rămână peste timp, să ne spuneţi ceva tuturor. Să ne spuneţi câţi copiii aveţi şi ce le spuneţi acestora şi nepoţiilor, nepoţiilor d-stră care vor veni şi peste o mie de ani.
Prima dată le transmit şi îi rog în numele Domnului fac un apel ca Să-L cunoască şi D-zeu să fie în mijlocul lor vioara întâi. El să le fie în inima lor şi să lucreze. Şi Îl rog pe D-zeu să facă în aşa fel ca şi copiii mei să-L cunoască şi ei să vină lângă D-zeu şi să facă ce a făcut tatăl lor treizecişişapte de ani.
Şi mulţi înainte şi mulţi înainte!
Îl rog pe D-zeu să stea în mijlocul lor! Îl rog pe D-zeu să ne dea sănătate şi să stea lângă noi să păzim Cuvântul Lui! Şi de asemenea Îl rog pe D-zeu sî îţi dea şi ţie putere ca să continui lucrările ce ţi le-a pus în inimă şi să te ajute în tot ceea ce gândeşti!
Amin! Rămâi cu D-zeu şi D-zeu să te binecuvânteze!
D-zeu să te binecuvânteze şi să binecuvânteze şi pe sora mea din Sibiu şi pe nepoţii mei şi pe nepoatele mele şi pe toţi oamenii unde văd această casetă. Amin!