Astăzi 30 iulie 2004 suntem în Tg-Jiu la unchiul nostru Buzduganu. Să fii sănătos şi să ai mult noroc! Bine te-am găsit!

Buzdugan: Bine ai venit!

Spuneți-ne cine sunteţi d-stră, al cui copil sunteţi?

Buzdugan: Eu sunt a lui Sâiaka, Sâia a lui Duda, a lui Istrate cel bătrân.

Să aveţi noroc şi să fiţi sănătos!

Buzdugan: Istrate era a lui Tanasia cel bătrân care umbla pe Dăbuleni, pe Caracal. Pe acolo umblam noi.

Şi dumneavoastră cine sunteţi?

Marica: Eu sunt a lui Onilla, băiatul lui Mita.

Să aveţi noroc! Cum vă numiţi?

Marica: Pe mine, Marica mă cheamă.

Şi dumneavoastră cine sunteţi?

Olga: Pe mine mă cheamă Olga. Suntem surori, pe tatăl nostru îl chema Onilla.

Să aveţi noroc, Dumnezeu să ierte pe bătrânii dumneavoastră! Vreau să ne spuneţi amintirea Bugului.

Buzdugan: Să spun de la început. Să spun cum au venit şi ne-au dus. Când au venit germanii în *40, când au intrat la noi în ţară în România şi când ne-au văzut că noi umblam cu corturile, poate îţi mai aduci şi tu aminte că erai micuţă cum umblam noi cu corturile.

Umblam câte treizeci de corturi. Umblam pe Caracal, pe Dăbuleni şi au venit nemţii şi au trecut să vadă ce manevră au făcut şi ei că le dăduse drumul Antonescu la noi în ţară. Ei când ne-au văzut pe noi că ne-au găsit cu corturile şi căruţele i-au spus lui Antonescu când s-au întâlnit cu el: „Ce ţii tu pe oamennii aceea aşa în viscole, în frig, cu cai, cu vite cu tot? Pe oamenii aceştia ar trebui să îi ducem în Ucraina unde mergem noi că sunt multe case, sunt moşii multe, pământuri multe şi le putem da lor dacă le ducem acolo. ” La urmă când a început războiul şi când s-a aliat românul cu neamţul. Hiclăr i-a spus aşa: „ Hai cu mine rumâne că mergem să ocupăm ţări multe, să facem războaie unde sunt pe Ucraina, pe Ucraina, pe Rusia “. Şi au plecat acolo şi au pus de ne-au făcut fotografii. Au plecat la urmă cu fotografiile acolo. Când a început războiul şi s-au dus acolo si armata noastra pe Odessea, la Moscova, în Ucraina. Atunci imediat acele fotografii pe care ni le făcuseră iarna, pe care le-au dus ei că iarna intraseră nemţii la noi în ţară. La urmă s-a dat ordin să strângă toţi romii din regiunea Craiovei şi să le ducă în Moldova şi să le strângă acolo pe toţi la un loc şi să le ducă acolo. După asta, au venit jandarmii şi au scris multe acte şi au scris aproape un an de zile la aceste acte. Ne-au fotografiat a doua oară în cum trăim în corturi, câţi oameni suntem într-o şatră, că noi umblam câte treizeci de căruţe, umblam câte treizeci de corturi şi vara şi iarna. Fotografiile acelea au ajuns acolo cam după un an şi jumătate. Ne-au strâns pe toţi romii, în Craiova. Pe noi ne-au ridicat din Ştefan cel Mare, un sat de lângă Dăbuleni.

Marica: Ne-au strâns acolo în Corabia.

Buzdugan: Şi ne-au strâns acolo în Corabia că acolo era raionul Corabia. Pe toţi, pe toţi, cu toţii ne-a strâns acolo. Şi ne-a împărţit numai în convoaie. Câte şaizeci, câte şaizeci de căruţe într-un convoi. Am stat acolo în regiunea Craiova şi ne-a împărţit în convoaie în toate părţile. La urmă au venit jandarmii şi au întrebat: ”Care e vătaful vostru? ”. S-a dat Bărcullikă, Gheorghe Mihuţescu. S-a mai dat Mârrado, Rădulescu Stănescu, Ei erau vătafii din Craiova şi încă vreo doi, trei oameni.

Ne-au strâns şi au făcut din noi un convoi mare în comuna Ştefan cel Mare şi au luat şi au numărat căruţele, au numărat caii, şi au numărat tot şi ne-au numărat şi pe noi. Erau jandarmi din trei raioane acolo şi au strâns toţi romii din trei, patru raioane şi ne-au împărţit în convoaie

Şi ne-au luat de acolo. Ne-au spus oamenii: “Mă luaţi-vă porumb, luaţi-vă mălai ca să aveţi pe drum”…

Ce să iei? Ne-am dus cum am putut. În faţă i-a pus pe cei din Blamniţa. Cei care erau în Turnu. După Turnu, urmau alţii şi după ăia ne-au pus pe noi. Înoptam în sat, câte douazeci şi patru de ore. Jandarmii mergeau cu noi şi ne duceau post din post. Şi pe urma ne lasau în primire la alţi jandarmi.

Şase jandarmi. Se urcau în căruţă la Mârrado, se urcau la jumătatea convoiului, în căruţă la Bărcullika. Urma apoi, Mihu ăl bătrân, tatăl lor căci noi eram ceata Mitonilor. Aşa am plecat cu toţii, lumea toată. Ne strângeau din toate părţile. Pe drum, ne-am întlnit cu cei a lui Istrate ăl bătrân, cu Fudulaş. Se adunaseră foarte mulţi oameni. Şi am plecat…

Am pornit la drum în luna lui mai când semănau oamenii porumbul în pământ. Au plecat toate convoaiele. Au trecut prin…pe aicea prin Feliaşi, prin Craiova, au luat-o prin Caracal, convoiul lor. Al nostru a rămas în urma lor. Căci noi am ajuns în urma lor cu douăzecişipatru de ore, ei au plecat şi noi am rămas. Pe urmă am plecat şi noi. Am plecat în luna lui mai, din oraş în oraş, din miliţie în miliţie până la Bucureşti. Am luat-o prin Caracal. Din Caracal am luat-o prin Roşiorii de Vede. Din Roşiorii de Vede am luat-o prin Alexandria. Din Alexandria am ajuns în Bucureşti. Însoţiţi de jandarmi. Convoaiele stateau în sate de înoptau câte douăzecişipatru de ore, cât timp stăteau îşi cumpărau făină de mălai, îşi luau boabe de porumb pentru cai. A cui roată de la căruţă se rupea, al cui cal murea şi cine avea câte doi, trei, lua şi îl împrumuta pe cel care numai avea ca să poată meargă pe drum mai departe. Am ajuns acolo când se culegea porumbul. Am mers cam trei luni pe drum. Din Bucureşti am luat-o prin Oancea, de acolo am luat-o prin Cahul.

Tot cu căruţele. Am ajuns la Nistru şi de acolo la Tiraspol. Când am ajuns acolo, era lume multă din toate părţile. Ce era acolo? Să stea toţi la oparte până trec ăia. Au venit jandarmii şi au început să scotocească prin căruţe. Şi scotocesc. Cine a avut aurul mai ascuns, au mai trecut cu aurul. Cine avea mai aşa, care a avut aurul ascuns în oiştea căruţei şi în scândura de jos nu a mai putut umbla la el sa îl scoata de acolo să îl ascundă mai bine. Aşa am trecut. Am stat acolo aproape o saptămână până ce ne-a venit şi nouă rândul ca să trecenm. Am trecut cum a dat Dumnezeu şi am ajuns dea am trecut prin Tiraspol şi am ajuns în oraşele acelea. Unde am ajuns prin părţile acelea a venit şi ne-a luat în primire un pretăr. Unii ajunseseră înaintea noastră, erau moldoveni şi ei îşi aranjaseră corturile prin nişte păduri şi alţii pe câmpuri. Ei tăiau copaci dintr-o pădure mare apoi, le puneau în căruţe şi le aduceau la gară. Asta făceau ei acolo, munceau la pădure. Când ne-au văzut oamenii aceea ne-au spus: ” Vedeţi unde ne-a adus Dumnezeu, uite cum stăm aici, nu avem făină, nu avem nimic de mâncat. Nu ne lasă jandarmii să mergem în oraş”. Aşa am stat şi noi cu ei împreună. Pe urmă a venit, pretorul acela şi a strâns căruţele toate. A luat caii, a luat căruţele, a luat tot. Ne-au luat căruţele şi le-au dus la colecticve. Germanii au luat caii noştrii ca sa îşi pună pe ei desagii cu armătura.

De foame, am început să furăm porumb şi floarea soarelui de pe câmp.

Erau nişte lăieţi din ăia care fură, Băduleşti din ăia care dacă prindeau pe oamenii noştrii pe câmp îi dezbrăcau şi luau hainele de pe ei cu forţa.

Olga: Le dezbrăcau…

Buzdugan: Că nu aveau ei. Veneau şi luau hainele de pe ai noştrii. se năpusteau asupra noastră tăbărând să ne omoare acolo şi ne furau hainele, laieţii ăia, hoţii. ”Hai să mergem la romii păroşi că au aur mult”. Veneau pe noi. Ce să mai scapi de ei că numai scăpai deloc. Acolo am stat până ce a venit toamna. Mergeau cu toţii de furau porumb. Unul venea împuşcat în mână, altul venea împuşcat în coaste, altul…

A mers un copil dintre ai noştrii să fure Floarea Soarelui şi l-a prins paznicul acolo şi l-au împuşcat, a sărit mâna de la el. Când a venit, a venit aducându-şi mâna în mână. A luat un om de aici de la noi şi a tăiat mâna de la el, a murit omul acela care îi tăise mâna copilului.

I-a tăiat mâna?

Buzdugan: I-a tăiat jos mâna. A mai trăit după aceea două, trei zile şi a murit. Au murit nişte femei tinere…

Spuneţi-ne despre ele

Buzdugan: Nişte femei tinere au murit acolo. Le-au îngropat în nişte tufişuri de pelin, acolo pe câmp. Făceau o groapă şi le puneau acolo: femei tinere, bătrâni, le puneau acolo la un loc.

Acolo numai era să te împrumuţi sau să dai unul la celalat ceva.

Am stat acolo în valea aceea până ce a venit toamna de se strângea porumbul de pe câmp şi acolo nu aveam nici de unde să bem apă.

Marica: Era Valea Plângerii.

Buzdugan: Valea Plângerii aşa îi spuneau oamenii.

Câtă lume era acolo, câţi moldoveni erau, mulţi au murit acolo. În locul acela au murit foarte mulţi că nu aveau ce să mânânce. Numai aveau nici ce să mai vândă, numai aveam nimic şi am stat acolo până ce a venit toamna.

Câte bordeie erau făcute? Nu cum a spus Ceandirii ăla. A spus cincisute de bordeie …Se făcuseră paisprezecemii de bordeie.

Olga: Numai din pământ…

Buzdugan: Bordeiele erau cât căsuţa aia de acolo săpate înăuntru, fără coşuri, fără lumină. Si bunicul tău Băăerkullikă le ştie.

. Câţi ani aveaţi d-stră?

Buzdugan: Aveam treisprezece ani mergeam pe paisprezece. Mergeam în sat. Mă prindeau jandarmii şi mă băteau să mă ierţi câte douăzecişicinci la fund. Unul stătea pe picioarele mele şi unul stătea pe capul meu şi aşa ne băteau când mergeam noi copiii în sat sa cumpărăm cartofi, mai mă trimitea Lullika să-i cumpăr tutun că fuma. Avea o pipă şi trăgea tutun. Bunicul tău Bărkullikă fuma şi tatăl meu şi bunicul meu fuma.„Dute, taică Buzdugane şi cumpără-ne tutun. Iarăşi o să mă prindă jandarmii şi o să mă omoare în bătaie “.

Am stat acolo până ce au venit ceolovicii cu căruţele şi ne-au luat…

Marica: În seara de Sfâtu Dumitru.

Buzdugan: În seara când e Sfântu Dumitru.

Ce au venit căruţele, Lumină. Au venit cu căruţe din ălea lungi, aveau câte cinci, şase metri şi încărcau acolo şi femei şi copii şi ne-au dus până într-un sat acolo unde erau bordeiele. Cât timp am stat noi acolo, bordeiele au fost făcute mai înainte să plece moldovenii mai înaintea noastră.

Bordeiele acelea erau numai aşa ca o gaură făcută în pământ numai aşa, o uşă , cum e perdeaua aceea de acolo din cânepă şi avea paturi din pâmânt cum e ăsta, eraa pat din pământ.

Olga: Erau paturi din pământ.

Buzdugan: Cine a avut cort când am ajuns acolo, cine a mai avut dintre noi când am ajuns acolo. Care nu a avut cort…

Şi s-a pornit un viscol în noaptea de Sfântu Dumitru, o zăpadă, o nenorocire …atâţia copiii au murit, atâtea femei care mai erau bolnave, atâţia bătrâni…

Când ne-am trezit de dimineaţă că era o primărie acolo făcuseră şi o primărie. Atâţia morţi erau de călcai pe ei uite aşa. Când a dat frigul ăla în ei au îngheţat, ninsoarea era mare.

Ce au făcut ceolovicii peste o săptămână, peste două că le au văzut prin satele acelea pe unde eram Grasneanca.

Am iernat acolo în iarna aceea. Veneau oamenii cu săniile de colective de strângeau copiii, bărbaţii, femeile. Adunau morţii de prin toate părţile.

Olga: Au făcut o groapă…

Buzdugan: Le înfingeau câte o sârmă aicea în gât şi le terăgeau până la căruţă. Acolo era o groapă, locul unui bordei mare care rămăsese neacoperit şi neterminat, o groapă cam cât e camera asta de mare şi îi aruncau acolo. Am stat acolo până ce a venit primavara. a venit Paştile.

Lăsaţi-o să spună şi ea.

Marica: Mâncau câinii pulpele femeilor, fugeau cu carnea în gură aşa pe drum. Fugeau.

Oamenii unde cădeau acolo înţepeneau şi mureau, numai ştiam de ei căci unde cădeau acolo mureau.

Unde ajungeau acolo mureau din cauza tifotului şi trageau şi mâncau câinii din ei.

Unul de foame a tăiat şi a mâncat pulpele unei femei batrâne moarte un om care era din Străhaia …

Olga: Era sărac…Nu avea ce să mănânce şi a tăiat pulpele femeii şi le-a mâncat. Acolo unde au aruncat morţii aceea au făcut o groapă pătrată.. Fiind o groapa aşa pătrată au tot aruncat morţii în ea până ce s-a umplut.

Marica: Nu au făcut numai o singură groapă. Erau patru în toate colţurile şi astea s-au umplut cu morţii numai din noaptea Sfântului Dumitru. Cînd s-au trezit de dimineaţă şi au văzut în toate părţile şi încolo şi încoace, acolo mort, dincolo mort, morţi prin toate părţile

Cine e? Este cutare, este cutare, cutare a murit, mort cutare.

Dumnezeu să le ierte!

Marica: Aşa i-au îngrămădit şi i-au strâns pe toţi acolo. Era vorba că mai iau din ei pentru ca erau prea mulţi de erau gropile rase dar au venit ceolovicii şi au aruncat pământ deasupra lor.

Buzdugan: Parcă văd gropile acelea.

Marica: Acolo am stat cam doi ani şi jumătate.

Cum le vedeţi unchiule Buzdugane?

Buzdugan: Satul?

Gropile…

Buzdigan: Gropile erau şi ele bordeie dar nu erau acoperite. Erau aşa neacoperite…

Cam câţi morţi să fi fost acolo?

Buzdugan: Cât o dat Dumnezeu. Câţi morţi erau morţi acolo? Le strângeau ceolovicii cu sârmele.

Şi am stat acolo la groapa aceea, la bordeiele ălea, am stat aproape un an şi jumaătate. Pe urmă, am stat acolo. Acolo era batrânul Bărkullikă, Bulibaşa. Era şi Mîrado, era tatăl meu, era şi socrul meu Onilla, mai era Dumtama de la Strehaia, îl cunoşti? Era şi tatăl lui, batrânul Tanasia, ăştia erau mai mari.

Într-o zi au venit jandarmii din Golta şi au strâns pe toţi vătafii. Era şi Pollu cu ei acolo. Pollu de la Piatra Neamţ. Era şi Iorguţ, eu nu te mint.

Ştiu eu ştiu.

Buzdugan: Şi au venit jandarmii şi i-au adunat pe toţi într-un cort Era un cort foarte mare al unui moldovean şi au bătut toţi vătafii. Câte douăşcinci la cur. Pe toţi i-au bătut, pe toţi, pe toţi. Pe toţi vătafii că erau mulţi vătafi.

Olga: Parcă le văd…

Buzdugan: Am stat acolo, Lumină, un an şi jumătate.

Lăsaţi-o să ne spună cum îi vede.

Olga: Dădeau în ei. L-au bătut pe tatăl meu, l-au bătut şi pe Mârado, pe Mitta, pe Pullikă. Le-au bătut. I-au închis în cort şi atâta le-au bătut până s-a umflat carnea pe ei.

Câţi ani aveaţi d-stră?

Olga: Eu? Aveam şapteşpe ani. Apăi eram mare. Şi uite am pătimit ce nu a mai pătimit nimeni pe lumea asta. Am crezut că nu ne mai întoarcem aici că nu ne mai întoarcem vreodată. Mardello care a murit era cumnat cu mine.

Dumnezeu să îl ierte!

Olga: Cumnatul meu era şi bărbatul meu a murit de bătaie de inimă unde am fost în Bug.

Ne-au adus germanii înapoi.

Buzdugan: Lasă să spun eu cum a fost. Asculţi, Lumino?

Ascult.

Buzdugan: Ce să facă oamenii acuma că mureau de foame. S-au luat pe furiş şi au plecat în Golta. Acolo era capitala. Acolo erau mai mulţi români de ai noştrii, jandarmi mai mari în grad. Sectorul se chema Crivizor. Aşa au ajuns în Golta. Şi au luat de acolo acte ca să nu ne mai ţină în bordeie; ” Ne-au murit atîţia oameni. Atâtea sute de oamenii. Murim de foame. Muritori de foame. Şi au dat ordin la toate raioanele la sectoarele unde erau sa nu mai ţii ţiganii.. Tiganii trebuie împărţiți la kolhoaze, să muncească şi să li se dă tainu. ”aşa spuneau, să le dea tainu. ” Să ne dea făină, să ne dea cartofi, să ne dea fasole, să ne dea ulei, să ne dea sare. Şi au primit oamenii acele acte şi au venit cu căruţele în bordeie şi ne-au strâns pe toţi câţi mai eram, pe toţi: moldoveni, bălteni, teleormnieni. Ne-au adunat şi ne-au scris pe fiecare în parte câte familii suntem, câte suflete, câţi suntem în cutare loc, câte familii suntem. Noi am rămas cu familia noastră. Eram noi, Mitonii. Era Pullika, neamurile lui Floarea de la Dăbuleni, toţi. Cum ne-a luat aşa am rămas.

Ne-a luat şi ne-a dus în sectoru Crivizoriu, comuna Gurilova, miliţia Trei Dube. Acolo era miliţia noastră. Ne-au împărţit pe toţi, pe toţi, pe toţi la colective. Noi am rămas în Gurilova. Alţii I-a dus în Stanislavcea, acolo iarăşi erasu mulţi oameni. La urmă ce am făcut? Ne-au dat alimente, ne au dat …

Am stat acolo un

Olga: Am stat un an.

Buzdugan: Cumnata mea mergea cu Bandi a lui Mâţa cu căruţa colectivului la moară de luau făina albă şi făina de mălai, uleiul, alimentele.

Veneau oamenii şi ne împărţeau făina şi ne dădeau…

Odată am auzit: ”Mă, ho….. ”

Ne spuneau rusoaicele unde lucrau cu noi la cartofi:

“Mă predea voinea. Ţiganii la România. Vine războiul”-spuneau. Ne spuneau rusoaicele. ” Mă, ţîha, prinde voina! Te duci, România, la România. ” Am stat acolo până în luna lui mai. Ce vedem, Lumină? Pe drum veneau germanii şi călare şi pe jos. Şi pe jos şi călare, trupe de germani. Au venit germanii, Lumină, au intrat în bordeiţele noastre unde stateam şi şi au luat cu forţa oamenii şi copiii, sa facem drumul. Să construim drumul că era stricat. Nu era departe de acolo drumul. Şi dădeau în noi de ne frângeau oasele. Eu aveam o soră bolnavă, o durea piciorul Avea o rana la picior, a tot zacut, a tot zăcut.

S-a apropiat sărbătoarea de Sfântu Dumitru Nu aveam unde să mergem cu ea la doctori. Am umblat eu şi i-am adus şi medic german să o vadă, nu mai avea ce să-i facă.

Şi a dat Dumnezeu de a murit şi nu am lăsat-o pe drum.

Cum să o lăsaţi pe drum?

Olga: Nu mai întreba …

Marica: A murit şi am îngropat-o acolo în sat.

Buzdugan: Am îngropat-o acolo în cimitir.

Câţi ani avea?

Buzdugan: Avea? Avea doisprezece ani.

Dumnezeu să o ierte!

Buzdugan: La urmă a dat Dumnezeu de a murit că de nu, era să o lăsăm pe drum. Avea diabet. Am stat acolo. A venit un jandarm. Trecuseră şase săptămâni? Trecuseră şase săptămâni. Bunicul meu s-a dus să meargă în oraş şi când s-a întors a venit beat şi a murit şi el. Ce să mai facem noi acuma că satul era plin de germani. S-a dus tatăl nevestii mele, socrul meu şi a intrat acolo la germani şi a platit şi i-a luat haine de l-am putut îngropa acolo lângă copilă. Peste vreo trei, patru zile a venit jandarmul acasă la bunicul tău Bărkullikă, la Pullikă, la Mârado şi le-a spus:

*Mă Răduleştilor, dacă nu plecaţi acum, aici vă rămîn oasele. *

Numai aveam Lumină căruţe, numai aveam nimic le luaseră ruşii, le luaseră germanii. Cu ce să mai mergem, ce să mai facem? Deabia, deabia avea Mârado o căruţă.

Am făcut, ce am făcut, am mai furat nişte roate de căruţă şi am pornit la drum.

Atâţia copilaşi au rămas pe drum. Atâţia oameni batrâni au rămas acolo la bordeie.

Numai mergeam prin sate şi pe drum, o luam peste câmpuri.

Şi oamenii aceea au rămas acolo?

Buzdugan: Au rămas bătrânii. Au rămas copilşi mici le puneau câte o bucată de turtă în mână…

Marica: Ilarie ăl bătrân a rămas acolo.

Buzdugan: A rămas la moldoveni.

Marica: A rămas la moldoveni. A venit mai târziu.

Buzdugan: Că a murit nevasta lui.

Marica: Şi a murit nevasta lui.

Buzdugan: Au rămas copilaşi. A rămas o femeie care numai putea să meargă şi a aruncat copilul din braţe că numai putea să meargă pe drum.

Marica: Şi i-a pus o bucată de mămăligă în noroi acolo şi a rămas acolo. Şi el a rămas acolo Toma lui Mielluţu.

Buzdugan: Ion este, nu Toma. Ministru ăl bătrân.

Marica: A rămas şi acolo l-au lăsat. Ce a făcut soacra mea? Ooo, neamul nostru este acest copil, hai să-l luăm. Şi l-a luat aşa plin de noroi cum era. Cum l-a găsit ea acolo, l-a luat.

Buzdugan: Mi l-a dat mie de l-am dus în braţe pănă ce am ajuns cu el la Finna.

Olga: Asta unde a murit acuma.

Buzdugan: Ce? A murit Finna?

Olga: A murit azi.

Buzdugan: Of, Doamne!

Marica: Alte femei să ierţi, erau gravide şi năşteau pe drumuri.

Buzdugan: Pe una a împuşcat-o neamţu. Unde vedeau că numai puteau merge, puneau puşca şi trăgeau în ei.

Marica: Ne luau unde eram în căruţe şi ne dădeau jos aşa ne făceau şi am ajuns în Cahul. Unde am ajuns acolo şi mergeam pe drum a murit bunica Zuza şi bunicul Mitta pe drum. Au înţepenit de frig în căruţă. Şi am pus şi l-am îngropat. Le-au săpat aşa lângă drum o gropiţă şi am aruncat pământ deasupra.

Buzdugan: Ce? Când a murit bunicul ei Mita, unde era să-l pună?

Unde a murit Mita?

Buzdugan: Acolo a murit sus în căruţă. Şi am luat şi am făcut acolo pe câmp un pic de gropiţă, deabia am tras pe el acolo nişte pământ.

Pe bătrâna am pus-o într-un şanţ şi am tras pământ deasupra ei.

Amândoi au murit odată?

Buzdugan: Bătrânul a murit în urma ei. Cu o săptămână. A murit în căruţă la Mârado. Şi am pus şi am plecat de acolo. Cum mergeam…ne-au prins viscolele… În luna lui martie, am plecat de acolo, am plecat de acolo în martie cam în cinşpe martie am ajuns în Tiraspol. Şi ne-au prins bombardamentele. şi au venit avioanele au venit…

Nu aveai voie nici foc să faci. Când am ajuns la Tiraspol unde să treci podul de germani. Oamenii noştrii treceau noapte pe ascuns ca nu ne lăsau germanii.

Și s-a pus Lumină un viscol în noaptea aceea. Era o grosapă mare cam cât e casa asta de mare de unde luau oamenii pământ ca să facă case. Au intrat mulţi oameni acolo şi s-a pus în seara aia viscolul. A făcut-o rasă, plină cu zăpadă. Numai atunci câţi au murit. În viscolul ăla năprasnic. Am trecut prin viscolul ăla, deabia am trecut. Şi a dat bunul Dumnezeu de am ajuns acasă.

Spune şi tu cum am pus-o pe mama ta pe un cal.

Olga: Apăi când am ajuns acolo în Tiraspol germanii treceau călare cum sunt frunzele pe apă.

Aveam o soră care era gravidă şi mergea cu o fetiţă ce o ţinea de mână. Mergea aşa cu ea de mână pe o poteică a drumului, au pus germanii puşca şi au tras în ea. Au împuşcat-o cu fetiţă cu tot şi a căzut jos. Aşa se întâmpla acolo. Acolo noi am văzut marea nenorocire. Antonescu trebuia demult împuşcat. Demult că ne-a mâncat de tot.

La urmă unde am ajuns, am ajuns lângă Nistru şi pe acolo treceau multe vapoare. În seara de Paşti noi mergeam pe drum. Şi atunci noi am spus aşa în seara aia de Paşti:

„Doamne câte bunătăţi aveam noi în noaptea de Paşti şi acum nu avem o bucată de pâine, suntem osteniţi, frânţi. Tot pe jos mergem pe drumuri. Nu avem căruţă, nu avem cort, numai avem nimic.

Buzdugan: Deabia am venit. Am venit arşi şi a dat Dumnezeu de am ajuns.

Olga: Spune-mi soţul meu care acuma a murit şi eu i-am făcut acte mai poate primii şi el bani, iţi spun şi numele lui. A murit fratele lui şi acuma a murit şi el că a venit cu bătaie de inimă de acolo.

Buzdugan:. Acolo s-a îmbolnăvit.

Marica: Îl şi arestaseră acolo, am tras mare nenorocire.

Buzdugan: După toate astea, a dat Dumnezeu cum a dat şi iarăşi ne-am luat cort şi căruţă de umblam îţi aduci aminte când am venit acolo la voi. Umblam cu bunicul tău. L-a botezat pe fiul meu pe Kuku ştii când am venit în Cărbuneşti cu vagonu.

Ştiu.

Buzdugan: Mergea bunica ta Lullika în sat cu asta de ghiceau, luau stămburi. Venea la mine acolo bătrânul când veneam din sat. ” Gata mo, gata. ”

Mama mea a murit din cauza tifosului. Am rămas patru copiii. S-a recăsătorit tatăl meu cu Duda care avea cinci copiii. A dat Dumnezeu de am crescut toţi laolaltă. Am nepoţi.

Să vă trăiască! Cum îi cheamă pe copiii d-stră?

Buzdugan: Pe unul îl cheamă Kuku, pe unul Ilarie. Îl cunoşti pe Ilarie al meu? Iekh so Kuko, iekh Ilari.

Îl cunosc.

Buzdugan: Ilarie, ţiganul?

Kuku e ţiganu.

Buzdugan: Kuku e? Lumina. Lumina ştii că era micuţă. Olga.. Oara e măritată la Corabia.

Să aibă noroc mult!

Buzdugan: La Vărzar dacă ai auzit de Vărzar?

Am auzit. Mai vă aduceţi aminte ceva?

Buzdugan: Ce să mai spunem?

Marica: Am spus toţi că toţi am fost la Bug.

Buzdugan: Toţi. Am fost. Povesteşte tu acum cum mergeai cu Lullika.

Marica: Av, Lullikă! Inimile noastre erau tare suferinde unde fusesem la colectivul ăla şi că am venit pe jos până la Prut am venit. Acolo unde am ajuns nu ne lăsau nemţii să trecem până nu plătim. De unde să plătim? Şi au strâns câte un galben mic, câte doi şi ne-au trecut. Ne-au trecut. Ne-au dus pe urmă la o gară şi ne-au pus acolo pe linia moartă. ”Aicea staţi că ăştia va duce în România “. Acolo am stat, am stat, am stat, am stat, am stat. Copilul ăsta ce a făcut? A luat caii şi s-a dus cu ei ca sa nu îi ia germanii.

Noi veneam pe jos. Mama mea, sora mea asta Olga, Lena sora mea, veneam pe jos. Acuma Lena, sora mea ce a făcut că numai putea merge. Şi numai putea mergea sora mea, Lena, am lăsat-o. Am lăsat-o şi ea a rămas plângând după noi, zbiera să nu o lăsăm, să nu o lăsăm. Unde noi venim pe drum numai ce ne întrabă Mârado, unde e? Am lăsat-o acolo, am lăsat-o. Şi s-a luat Mârado şi a mers înapoi după ea şi a adus-o. La noi erau bagajele cu haine în spate, aveam aur ascuns iar Tonu fratele meu era legat la legat ca şi o valiză la mine în spate că numai putea mergea. Acuma, oamenii ce făceau? Se anunţau sat din sat pe unde noi treceam şi ne ieşeau cu mâncare, ce nu ne dădeau oamenii aceea care erau din …Cum se chema?

Buzdugan: Pasarabia.

Marica: Din Pasarabia..

Am venit, am venit. Ăsta al meu şi cu tatăl meu au venit mai înainte au ajuns în Pasarabia acolo erau casele …

Buzdugan: În Larga e …

Marica: În Larga. Au venit. Erau caele oamenilor pe care le luaseră germanii şi le duseseră, le duseseră de acolo. În fântână aveau vin. Şi se strânseseră acolo toţi oamenii. Unde se adunaseră acolo toţi oamenii, aşteptau să vadă ce va face cu noi jandarmul. Ceilalţi jandarmi nu au mai venit cu noi. Am ajuns şi noi mai din urmă şi am pus şi noi de ne-am spălat când am ajuns şi noi acolo că eram necăjiţi de pe drumuri.

Erau nişte oi care îngheţaseră în zăpadă. Oamenii ce au făcut?

Deabia mergeau pe drum şi au luat oile ălea îngheţate şi mâncau din ele că muriseră de frig. Ei, ..

Atunci mama mea ne-a sppus: ”Ar fi bine să mergeţi şi voi acolo să vă luaţi o ciopârcă, două de carne de acolo”. Să-l ia sărăcia am spus noi, acolo să rămână, nu mă duc să iau, eu nu m-am dus sa iau. Dupa asta am venit şi am ajuns acolo unde ţi-am spus eu, am stat o săptămână. L-am găsit pe tatăl meu. L-am găsit şi pe soţul meu acolo. Acolo era tot poporul. Unde am stat acolo într-o noapte a venit un zvon.

Să plecăm că vorbiseră cu oamenii să ne treacă pe pod, să trecem. Ca să putem trece, ce să dăm? Ce să dăm? La fiecare doi oameni să dăm câte un pol de aur. So te das. Când am ajuns … am mers, am mers, am mers, am ajuns şi oamenii strângeau polii de aur. Au strâns. Unii au dat, unii nu au dat cei care au dat au trecut. Noi am trecut, unde am trecut am luat-o pe jos, pe jos cu copilaşii în spate. Nu era unde cădeam, nu era unde să ne ridicăm şi am ajuns la Râmnicu Vâlcea.

Buzdugan: În Focşani.

Marica: În Râmnicu Vâlcea am ajuns, am ajuns în Râmnicu Sărat. Unde am ajuns acolo ne-au oprit jandarmii şi ne-au băgat la …

Deparazitarea.

Marica: Că eram plini de păduchi…Ne-au băgat acolo şi ne-au ţinut o lună de zile. Am stat pe loc.

Şi ne-au pus pe un câmp să adunăm piatra, să munciţi, ne spuneau

Pe urmă noi mai fugeam în oraş, mai ne luam de lucru câte ceva, îşi luau ce le trebuia.

Unde am plecat de acolo, ne-am luat căruţe, am făcut şi noi ce am putut de am putut pleca de acolo. Unde am plecat de acolo, jandarmii după noi, veneau şi ei. Unde tot am mers noi aşa am ajuns pe un câmp care avea o iarba verde. Atunci tatăl meu ce a spus: ”Aici tragem ca sa scăpăm de jandarmul ăsta. Să ne oprim aici şi să spunem că ne odihnim. Să-l îmbătăm şi să-i dăm să mănânce şi să-l îmbătăm. El va rămânea adormit iar noi vom pleca şi îi vom pierde urma “. Apăi a venit şi jandarmul acolo, ce trăgea băutura în el jandarmul, bea ca un cal. Şi a băut. S-a îmbătat. S-a îmbătat, Lumină. La urmă i s-a înmuiat gâtul. Aşa a făcut. Parcă îl văd în faţa ochilor.

Unde căzuse aşa adormit, Mârado i-a pus niste paie şi coceni sub cap ca să doarmă acolo. Atunci Mârado a spus: ”Măi, care esti deştept acum să vezi de căruţa ta, să vă luaţi lucrurile şi să plecăm”. În nici o jumătsate de oră am luat şi am plecat de acolo. Am mers, am mers, am trecut două, trei judeţe de la jandarmul ăla. Am ajuns în Bucureşti şi de acolo am ajuns la noi în ţară. Unde acum am ajuns prin părţile noastre, veneam prin Turnu…prin cum îi spune…

Buzdugan: Turnu Măgurele.

Marica: PrinTurnu Măgurele, dăm prin Turnu Măgurele şi ajungem în Islazu. Acolo numai ştiu cine a venit în faţa noastră şi ne-a spus că a murit soacra mea …Nu am fost eu atunci măritată. Unde a murit, ăsta al meu a rămas cu fraţii lui şi cu taică său a rămas acolo cu ei şi noi am plecat în Dăbuleni. Am umblat cum umblam pe satele noastre.

Buzdugan: La urmă au venit toţi.

Marica: Au venit pe urmă toţi.

Buzdugan: A venit Bărkullikă, a venit Pullikă …

Marica: Şi au venit germanii a doua oară. Unde au venit, au venit să ia femeile, să îşi bată joc de ele. Noi ce am făcut?

Ne-au văzut şi pe noi, au văzut şi pe asta, m-au văzut şi pe mine şi să vină acum să ne ia.

Buzdugan: Ruşii erau ăia, nu erau germani, ruşii erau.

Marica: Ăia. E, şi ce a făcut atuncea Lisoi? Îl ştii pe Lisoi?

Am auzit despre el.

Marica: Mi-a dat pantalonii lui, ba pe asta le-a dat, Dâşa ăl bătrân mi-a dat mie şi am luat hainele lor pe noi. Ne-am îmbrăcat bărbaţi.

Că bine aţi făcut.

“Tu Varişna No ceolovik Varişna. “

Mureau, Doamne oamenii să mă tragă din mâinile lor.

Olga: Părul desfăcut, cozile despletite …

Marica: Ăsta a rămas într-un sat lângă Craca. Au venit şi pe ei ruşii, le-au bătut ce le-au făcut acolo, le-au fugărit …Nu era unde să dea oamenii capul din cauza lor. Şi aşa a fost în timpul acela.

BuzduganA dat Dumnezeu şi ne-am întors. Ne-am chinuit mult…

Olga: Stai să îţi spun şi eu că trebuie să plec…

Buzdugan: La mine ai venit, du-te acasă!

Olga: Pe urmă a murit socrul meu, a murit soacra mea din tifos. Când ne-am întors din Bug.

Cum îi chema?

Olga: Persiga a lui Dilloda. Dilloda îl chema pe acel om şi a murit şi pe urmă a murit şi copilul lor când ne-am întors din Bug că a venit bolnav de acolo. Am făcut şi eu acte să primesc despăgubire pentru el şi nu mi s-a dat nimic. De ce nu mi-a venit şi mie?

Buzdugan: Gata ai spus.

Olga: Mă duc acasă.

Să trăiţi şi să aveţi parte de noroc!

Buzdugan: Mai ştii, că veneam la voi de multe ori cu căruţa. Umblam în sat cu bunicul tău şi cu Kuko. Mi-a vărsat cositorul în cuşniţă Kuku în Alămor şi numai aveam cu ce să lucrez. ”Măi, Kukule unde e cositorul? ” ”Uite numai vrea să vină înapoi de acolo din cuşniţă”.

Marica: Aştepta să vină înapoi cositorul din cuşniţă. Am stat în Sibiu.

Olga: Trece-mă şi pe mine Lumină, acolo că mă duc acasă.

Vreau să vă întreb aţi primit vreo despăgubire pentru că aţi fost în Bug?

Buzdugan: Am luat. Mai trebuie să primesc.

Vreau să vă întreb în numele lui Dumnezeu ce spuneşi d-stră banii aceştia care s-au dat ca o despăgubire celor ce au suferit pot să plătească durerea şi suferinţa prin care aţi trecut?

Olga:. Nu pot…

Marica: De unde să se plătească?

Olga: Cunoşti tu vorba aceea: „Durerea şi vântu, nu le-o coperi pământu…”

Buzdugan: Acuma ei vor ca să ştie ce am lăsat acolo: aur, haine, săpunuri, cai, galbenii părinţilor nostrii bătrâni ce aveam moştenire.

Dumneavoastră primiţi pensie unde aşi fost în Bug?

Buzdugan: Luăm. Câte optsutedemii lei.

Olga: Nu iau. Nici bărbatul meu nu ia.

Buzduga: Ce sunt, opt sute?

Olga: Buni şi ăia.

Ce doriţi să transmiteţi oamenilor din întreaga lume? Spuneţi-le un mesaj.

Buzdugan: Ce, ce e ăla?

Un mesaj. Să le spui ceva oamenilor din întreaga lume?

Buzdugan: Să aibe noroc! Ce să le spun? Dumnezeu să fie cu ei!

Marica: Să le dea sănătate! Dumnezeu să fie cu ei!

Amin! Este bine acum că d-stră va-ţi apropiat de Dumnezeu şi staţi lângă El?

Buzdugan: Stăm.

Amin! Şi cum spuneţi este bine să se pocăiască romii? Să se apropie de Dumnezeu?

Buzdugan: Foarte bine e să se pocăiască. Cu timpu, cu timpu se pocăiesc toţi.

Marica: Vine venirea numai este mult.

Este bine să facă şi ei pasul acesta?

Buzdugan: Să le ţină Dumnezeu! Sunt şi unii care au gură rea şi nu se bagă. Sunt unii mai răi. Sunt unii care îşi batjocoresc pe cei care merg la biserică.

Mătuşa Olga este şi ea pocăită?

Olga: Nu este. Nu.

Apăi dumneavoastră vă lăsaţi sora singură?

Olga: Nu o las. Da mai încet, mai încet.

. Dumnezeu să vă ajute să vă pocăiţi mai repede. Aşa cum ne-am întâlnit astăzi să ne ajute Dumnezeu să ne întâlnim şi în Împărăţia Lui, să ne întâlnim cu toţi oamenii noştrii şi să ne bucurăm acolo cu toţii lângă Dumnezeu!

Marica: Amin. Slavă Lui Dumnezeu!

Buzdugan: Glorie Domnului!

Amin!

Buzdugan: Ar fi bine, să terminăm şi noi nunta copilului, lunile astea. Luăm noră de la Mioara asta a lui Ciupillano.

Dumnezeu nu spune să nu facem nuntă. Dumnezeu nu spune aşa ceva, nu vrea casa ta. Dumnezeu nu vrea aurul tău, nu vrea nimic de la tine, decât inima ta. Lăudat şi Sfânt Să fie! Eu cred că Dumnezeu a aşteptat destul după d-stră. Aveţi câte optzeci, nouăzeci de ani. Cât credeţi că vă mai aşteaptă Dumnezeu?

Buzdugan: Eu am opt ani de când m-am pocăit, Lumino.

Eu am douăzecişiopt de ani de când m-am pocăit.

Marica, Buzdugan, Olga: Mulţi înainte!

Se poate să numai ajung acasă. Dumnezeu este Mare! Ştiu unde merg.

Buzdugan: Lumino, cred că tu eşti a mai mare?

Kuku este mai mare. După el vin eu. Rămâneţi cu Dumnezeu şi să vă ajute să veniţi către El. Ziua aceasta este a noastră ziua de mâine este a Domnului şi noi nu ştim dacă mai apucăm ziua de mâine. De aceea este foarte bine să facem acest pas către El şi Dumnezeu face o mie către noi. Să trăiţi şi să aveţi parte de mult noroc!

Olga: Să ai noroc!

Buzdugan: Să trăieşti, Lumină!