Muzeul Virtual al Holocaustului Romilor ”ION CIOABĂ”

Selectează

Documente

Deportarea romilor în Transnistria: pretexte și categorii

Marius Gabriel Neculae – Muzeul Național de Istorie a României (MNIR)

 

Apărând în izvoarele istorice muntene din secolele XIV-XV cu numele de „ațigani”, care se referea mai mult la o categorie socială[1], denumirile date reprezentanților acestei etnii după 1855/1856 au fost de regulă exonime: țigan, dar și emancipat[2] și neorustic, fiind consemnate în perioada interbelică primele încercări prin care să fie impus (nu „inventat”) numele de Řom/ rrom[3]. De asemenea, în perioada interbelică romii din România erau priviți și tratați în continuare ca o categorie socială și nu ca o minoritate, chiar dacă erau recenzați ca etnie aparte, cu o limbă proprie. În consecință, romii nu au fost incluși printre minoritățile naționale, iar legislația în privința minorităților nu s-a referit și la ei[4]. În ceea ce privește politica oficială din anii 1945-1947 și primii ani ai R.P.R., conform modelului sovietic, romilor li s-a refuzat statutul de minoritate, ei fiind percepuți în tot ca o categorie socială marginală[5].

            Studierea trecutului și civilizației romilor a debutat energic pe teritoriul României, beneficiind de aportul lui Mihail Kogălniceanu (1837), însă în perioada care a urmat, în afara unor studii lingvistice și etnografice și a unor lucrări de popularizare, nu au existat preocupări sistematice asupra acestui subiect până în preajma celui de-al doilea război mondial[6], când George Potra a publicat Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România (1939), considerând studiile anterioare drept nesatisfăcătoare[7]. Tot în acelaşi deceniu, 1930-1940, romii au început să fie incluşi în preocupările unor reprezentanţi ai eugeniei românești care ridicau problema primejdiei pe care asimilarea romilor o reprezenta pentru „puritatea rasială” a românilor și veneau cu „soluții” precum interzicerea prin lege a căsătoriilor între români şi romi (după modelul legislației rasiale naziste), iar apoi izolarea treptată a romilor, în ghetouri[8]. Chiar izolate și cu o circulație restrânsă, aceste opinii cu caracter rasist exprimate în România anilor ’30 şi la începutul anilor ’40 nu puteau să nu joace un anumit rol în pregătirea politicilor faţă de romi și evrei a guvernului Antonescu.

Însă, ideea deportării romilor în Transnistria nu exista la începutul dictaturii antonesciene. Atunci când a fost pusă pentru prima dată problema luării unor măsuri împotriva romilor, în februarie 1941, nu putea fi vorba de Transnistria. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 februarie 1941, când a cerut scoaterea romilor din Bucureşti, Ion Antonescu a vorbit despre aşezarea acestora în sate compacte din Bărăgan sau „Bălțile Dunării”. Avea în vedere construirea în acest scop a trei-patru sate, cu câte 5-6.000 de familii fiecare[9]. Ideea nu a fost pusă în aplicare, dar ea demonstrează perfect modul în care era gândită în acele timpuri rezolvarea „problemei romilor”. Mai mult, tot atunci și pentru evrei s-a vehiculat ideea organizării de ghetouri, la marginea orașelor. Astfel, în primăvara lui 1941 Ministerul Afacerilor Interne plănuia mutarea tuturor evreilor din România în cartiere exclusiv locuite de aceștia – ghetouri, preferabil la marginea sau în afara localităților. Reprezentanții Ministerului de Interne din județe au trebuit să vină cu planuri de relocare, iar Prefectura Capitalei stabilea crearea unui cartier evreiesc într-o zonă din actualul Sector 3 (Dristor-Dudești-Vitan), în care urma să fie relocați cei 116.896 evrei recenzați în București[10]. În același set de rapoarte ale Prefecturii nu se menționează despre vreo intenție similară privitoare la romii care locuiau în București (în număr estimat de „maximum” 6.797 romi pentru anul 1942)[11].

Abia după ce România a dobândit Transnistria, a apărut posibilitatea deportării romilor (dar și a evreilor) în acest ţinut din afara graniţelor anterioare ale ţării[12]. În 1942, când s-a trecut la măsuri efective împotriva romilor, exista deja precedentul deportării evreilor, care începuse în toamna anului 1941.

Măsura deportării romilor în Transnistria a fost luată în cunoștință de cauză și din inițiativa personală a lui Ion Antonescu, aşa cum a şi declarat acesta la procesul din 1946[13], ordinele privind deportarea fiind date verbal miniştrilor şi transmise direct spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei (IGJ). Având antecedente din timpul regimului dictatorial al lui Carol al II-lea, când executase ordinele privitoare la lichidarea unor capi ai legionarilor și supravegherea, anchetarea și încarcerarea unor elemente aparținând minorităților, comuniștilor și „sectanților”[14], IGJ a îndeplinit ordinele cu rigurozitate.

Recensământul efectuat de jandarmerie şi poliţie în întrega ţară, la 25 mai 1942 (după ce, iniţial, operaţiunea fusese planificată pentru 31 mai) a fost ordonat de mareşalul Antonescu şi a urmărit stabilirea persoanelor care intrau în categoria romilor – problemă. Au fost înregistraţi, împreună cu familiile lor: romii nomazi şi, dintre romii sedentari, aceia care suferiseră condamnări şi cei fără mijloace de existenţă sau fără ocupaţie precisă din care să poată trăi[15]. Au fost trecute pe liste, în total, 40.909 persoane: 9.471 de romi nomazi şi 31.438 de romi sedentari[16].

La 1 iulie 1942 a început deportarea romilor nomazi în Transnistria, până la 15 august (când, oficial, s-a finalizat) fiind deportate 7.958 de persoane[17], număr care a ajuns la 2 octombrie 1942 la un număr total 11.441 de romi[18]. Deportarea romilor sedentari a început la data de 12 septembrie și s-a încheiat la 16 septembrie, un număr de 13.176 persoane fiind trecute în Transnistria în aceste patru zile[19]. Aceasta a fost pusă în aplicare cu ajutorul unor trenuri cu orare temeinic stabilite, menite a-i colecta pe deportați din cele mai importante orașe și cu asigurarea hranei pe timpul transportului[20]. Organizarea care reiese din documentele de arhivă, faptul că toți romii au ajuns la destinație, dar și mărturiile decidenților de atuncii din cadrul proceselor din 1946[21], pot sprijini ideea că nu era vizată exterminarea fizică în mod direct, însă exemplele din istorie ar fi trebuit să dea de gândit că deportarea unor întregi comunități mereu a dus la genocid (Exact așa s-a petrecut și în acest caz!), măsura luată fiind, în esență, o formă de persecuție extremă.  În plus, deportarea nu a fost o măsură pur socială, cum s-a justificat chiar Ion Antonescu. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit ca, la acest proces de „curăţire” să fie supusă întreaga populaţie, indiferent de originea etnică. Însă, acest proces, cu mici excepții cauzate din eroare, s-a rezumat la romi.

În ciuda organizării minuțioase, s-a ajuns repede la concluzia că numărul persoanelor deportate era mai mare decât fusese hotărât şi, în plus, listele celor evacuaţi nu coincideau cu listele celor propuşi pentru evacuare. Ancheta făcută în legătură cu această situaţie a stabilit că unele dintre persoanele trecute pentru evacuare erau dispărute şi au fost înlocuite cu altele care voiau să plece în Transnistria. Plecarea benevolă a unor romi poate fi explicată prin faptul că circula atunci în rândul romilor zvonul că, o dată ajunşi în Transnistria, vor fi împroprietăriţi cu pământ[22]. Alții au plecat pentru a fi împreună cu familiile (noțiunea de familie fiind diferită în cazul romilor), fiind consemnate și cazuri de refuz de a rămâne pe teritoriul României din considerente socio-culturale: „– Nu mă întorc, am cinci fete! – Și aici nu am unde să le mărit, și dacă toți rromii pleacă de aici, unde să le mărit?”[23].

În principal, criteriul după care s-a făcut „selecţia” populaţiei rome a fost nomadismul (comunitățile nomade și seminomade fiind deportate primele și în totalitate), iar în cazul celor sedentari s-au luat în consideraţie condamnările și lipsa mijloacelor pentru existenţă. Însă, procesul deportării a dus la numeroase abuzuri din partea jandarmilor și a polițiștilor însărcinați cu această operație. Au fost evacuate și familii ale unor romi mobilizați[24] și mobilizabili, veterani și invalizi, cu familiile lor, fiind consemnați, ulterior deportării (1943), un număr de 7.374 de deportați doar din rândul romilor sedentari care aparțineau uneia dintre aceste categorii[25]. Cum aminteam, s-au petrecut și erori, fiind ridicate și deportate familii de români, turci și maghiari. Unii deportați erau căsătoriți cu etnici români. Au fost trimiși în Transnistria și oameni care aveau o ocupație stabilă sau care aveau pământ.

Numărul romilor scăzuse în cei 12 ani trecuți de la recensămânul din 1930 (când fuseseră înregistrate 262.501 de persoane, adică aproximativ 1,5% din populația României), în raport cu restul populației, din cauza pierderilor teritoriale din 1940[26]. Dintr-un total de minimum 208.700 de persoane de etnie romă, cât estima Institutului Central de Statistică că erau în interiorul frontierelor României din 1942, fuseseră recenzate, în mai 1942, un număr de 40.909 de persoane, deci circa 20 la sută din total. Dintre acestea, a fost deportat în Transnistria aproximativ 12% din totalul romilor din România, aproape 25.000 de persoane mai exact 11.441 romi nomazi (2.352 bărbați, 2.375 femei și 6.714 copii) deportați între 1 iunie și 15 august, 13.176 de romi sedentari (3.187 bărbați, 3.780 femei și 6.209 copii) deportați în 12-20 septembrie, la care se adaugă alți 69 ce proveneau din rândul condamnaților sau al celor eliberați recent din închisori, împreună cu familiile acestora (22 de bărbați, 17 femei și 30 de copii)[27].

Cum deportarea s-a limitat doar la o cincime din rândul etnicilor romi, se pare că aceasta este o situaţie similară cu cea care s-a petrecut în cazul populaţiei evreieşti. După cum se cunoaște, au fost deportaţi în Transnistria evreii din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi, ceilalţi evrei din țară, cu puţine excepţii, nefiind deportaţi. A existat, însă, în anii războiului o politică a statului român care i-a vizat pe toţi evreii: legislaţia antisemită, măsurile de ordin rasial, inclusiv domiciliul forțat şi politica de românizare, au reprezentat măsuri care au afectat toate segmentele populaţiei evreieşti[28].

În Transnistria, de la început, situația deportaților a fost extrem de dură. Romilor nu li s-au asigurat decât într-o mică măsură posibilități de muncă și mijloace de existență. Doar o parte dintre ei au fost utilizați la munca în ferme sau au avut posibilitatea să-și practice meseriile tradiționale, iar în cazul romilor nomazi, le fuseseră confiscaate inclusiv caii și căruțele[29], care reprezentau pentru aceștia mai mult decât un mijloc de transport, căruțele fiind pracțic și locuințe. Deportaților nu li s-a asigurat hrană în cantități corespunzătoare și erau lipsiți de cele mai elementare obiecte, inclusiv de bunurile necesare igienei personale. Asistența medicală era aproape inexistentă, iar medicamentele și dotările medicale lipseau. Supraviețuitorii amintesc, cu rușine, de foamete, violuri[30], bătăi și tâlhării (din partea „rușilor” = ucrainieni, germanilor și românilor), chiar și de cazuri de canibalism[31], la care s-a ajuns din cauza foametei (ca și în cazul Holodomorului, 1932-1933).

Din cei aproximativ 25.000 de romi deportați, circa 11.000 au murit în locurile de deportare, adică aproape jumătate. Supraviețuitorii s-au întors în țară, în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea armatei și autorităților române din calea ofensivei sovietice. Deși fenomenele istorice nu se tratează contrafactual, este cunoscut ce s-a întâmplat în cazurile de genocid înregistrate în istorie, consumate în cadrul unor regimuri care au avut o întindere temporară mai mare decât cel antonescian și ne putem imagina că măsurile luate în anul 1942 erau gândite drept o etapă. În acest caz, pentru romii supraviețuitori deportării, ofensiva sovietică a reprezentat o salvare, chiar dacă aceasta nu viza îmbunătățirea situației lor, ci înfrângerea Axei.

Deportarea cetățenilor români de origine romă trebuie privită în contextul perioadei istorice, tinându-se seama de:

  • Politicile national-rasiale din Europa epocii – și aici ne referim în primul rând la

Nazism. În acest caz, este necesară sublinierea faptului că, în cazul Germaniei naziste, legislația rasială, ghetoizarea și relocările au fost doar primii pași care au dus la aplicarea „soluției finale”.

  • Dorința de omogenizare etnică a populației de pe teritoriul României, prin schimburi

de populație cu tările vecine în care existau comunități românești (cum a fost în cazul Cadrilaterului), sau prin deportări „unilaterale”, în cazul eveilor și romilor. Considerăm că aici au contribuit și „studiile” pseudoștiințifice ale eugeniștilor la care se face referire mai sus, xenofobia extremei drepte, la generarea ideii de „purificare” putând aduce un aport și drama națională provocată de pierderile teritoriale ale României din 1940, în favoarea a trei vecini.

Deportarea romilor nu s-a bucurat de suportul populaţiei româneşti şi au existat proteste din toate mediile. Acestea au avut drept catalizatoare și (pe lângă faptul că măsura deportării este, în esență, lipsită de umanitate): lipsa de comunicare a intențiilor autorităților și zvonurile (lansate de funcționari, dar și de unii reprezentanți ai comunității rome), contribuind aici și faptul că mulți români au fost forțați să-și dovedească originea etnică, de a fi „de naționalitate română, născut din părinți români”[32]. Frica, de loc de neluat în seamă, de a nu fi deportați toți romii, inclusiv cei care făceau parte din familii mixte sau a meseriașilor necesari comunităților (erau unici), era omniprezentă. O categorie aparte de proteste a venit din partea elitei politice sau culturale, putând fi enumerați Constantin I. C. Brătianu[33] și George Enescu[34].

Justificările autorilor genocidului din anii 1942-1944, precum considerentele sanitare și cele care țineau de ordinea și siguranța publică s-au dovedit a nu avea validitate[35]. Faptul că autoritățile s-au oprit după deportarea unei cincimi din totalul romilor nu poate acorda circumstanțe atenuante. Cel mai probabil, s-a ajuns la concluzia că „purificarea” nu putea fi dusă la capăt la acel moment din considerente practice. În primul rând, în cazul romilor stabili, nu se pute face o „extracție precisă” a acestora. Și așa au existat abuzuri din partea unor funcționari „prea zeloși” sau chiar răuvoitori.

În primii ani după război soarta supravieţuitorilor romi ai Transnistriei nu a interesat pe nimeni, cu excepția faptului că singura iniţiativă de sprijinire a foştilor deportaţi a venit la începutul anului 1945 din partea Uniunii Generale a Romilor din România[36]. În plus, Biroul Politic al CC al PMR, prin Rezoluția din decembrie 1948 a refuzat statutul de „naționalitate conlocuitoare” pentru romii din România[37].

Subiectul a fost redeschis abia după 1989, în perioada postcomunistă fiind publicate în România, dar și în alte țări europene, sute de lucrări (cărți, studii, articole, culegeri de documente și testimoniale) asupra subiectului deportării romilor în Transnistria[38], au fost realizate filme documentare și expoziții, be baza testimonialelor supraviețuitorilor, iar subiectul a fost inclus și în manualele școlare[39].

[1] Florin Manole, Țigan-rom. Perspective istorice comparative, în István Horváth, Lucian Nastasă (editori), „Rom sau Ţigan: dilemele unui etnonim în spaţiul românesc”, Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, 2012, pp. 141-146; Valeriu Nicolescu, Țiganii (Rromii) de la Buzău, în „Analele Buzăului”, V, 2013, p. 7; Damachin Mioc (editor, coordonator volum), Constantin Chiodaru, Francisc Pall, Ștefan Ștefănescu (editori), Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească (1247-1500), vol I, București Editura Academiei RSR, 1966, doc. 7, p. 21.

[2] Referindu-ne doar la cazul particular al documentelor emise la Penitenciarul Râmnicu Sărat pentru perioada 1918-1925, cu privire la naționalitățile avute de către deținuți, majoritatea sunt consemnați ca români, însă se întâlnesc și destul de mulți romi, trecuți în fișe de încarcerare cu denumirea de „țigan” (S.J.A.N. Buzău, fond „Penitenciarul Râmnicu Sărat”, dos. 1/1918, ff., 176v.-177; dos. 1/1919, ff. 100v-101, 116v.-117, 143v.-144, 154v.-155, 156v.-157, 161v.-162, 172v.-173, 180v.-181, 184v.-185, 197v.-198, 203v.-204, 206v.-207, 220v.-221, 246v.-247, 261v.-262, 265v.-266, 276v.-277, 291v.-292, 294v.-295; dos. 1/1920, ff. 6v.-7, 9v.-10, 26v.-27, 33v.-34; dos. 1/1921, ff. 2v.-3, 6v.-11, 14v.15, 25v.-26, 29v.-30, 36v.-37, 40v.-46, 55v.-58, 78v.-82; dos. 2/1921, ff. 26v.-27, 33v.-34, 45v.-48, 50v.-51, 53v.-54, 59v.-60, 83v.-84, 85v.-86, 94v.-96, 102v.-104, 120v.-121, 129v.-130; dos. 1/1922, ff. 6v.-7, 21v.-22, 24v.25, 29v.-30, 33v.-35, 42v.-43, 71v.-72, 76v.-77, 87v.-91; dos. 2/1922, ff. 1v.-2, 4v.-6; dos. 3/1923, ff. 17v.-18, 64v.-67) și cu cea de „emancipat” (S.J.A.N. Buzău, fond „Penitenciarul Râmnicu Sărat”, dos. 1/1918, ff. 3v.-5, 60v.-63, 77v.-78, 81v.-82, 87v.-88, 94v.-96, 109v.-110, 125v.-126; dos. 1/1919, ff. 35v.-40, 41v.-42, 62v.-65, 71v.-72, 92v.-98, 298v.-299; dos. 1/1020, ff. 15v.-16; dos. 1/1921, ff. 13v.-14, 15v.-16, 60v.-62, 74v.-77; dos. 2/1921, ff. 10v.-11, 67v.-68, 82v.-83, 97v.-98; dos. 1/1922, ff. 2v.-3, 59v.-60, 70v.-71, 78v.-79, 84v.-86, 110v.-111, 112v.; dos. 3/1922, ff. 15v.-16; dos. 1/1923, ff. 5v.-6, 9v.-10, 28v.-29, 35v.-36, 49v.-50, 57v.-58, 74v.-75, 79.v-81, 105v.-106, 111v.-112, 122v.-125, 127v.-128, 141v.-142; dos. 3/1923, ff. 10v.-11, 12v.-13, 16v.-17, 22v.-25, 32v.-33, 50v.-51, 103v.-104).

[3] Petre Matei, Romi sau țigani?, în István Horváth, Lucian Nastasă (editori), „Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944)”, Cluj-Napoca: Fundația CRDE, 2001, pp. 54-62.

[4] Elie Wiesel, Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu (editori), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, 2004, https://www.yadvashem.org/docs/international-commission-on-romania-holocaust.html, accesat în data de 01.09.2022.

[5] Ibidem; Viorel Achim, Încercarea romilor din România de a obține statutul de naționalitate conlocuitoare (1948-1949), în „Revista istorică”, nr. 5-6, 2010, pp. 449-465; Manuela Marin, Romii și regimul comunist din România, în Liliana Corobca (editor), „Panorama comunismului în România”, Iași, Editura Polirom, 2020, pp. 465-466.

[6] Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944), Cluj-Napoca: Fundația CRDE, 2001, pp. 9-10.

[7] George Potra,  Contribuțiuni la studiul istoriei țiganilor din România, București, Fundațiile Regele Carol I, 1939, p. 4.

[8] Final Report…, pp. 2-3; Ion Duminică, Deportarea şi exterminarea ţiganilor din România în Transnistria (1942-1944), în „65 de ani ai verdictului Tribunalului de la Nurnberg: Învățăminte pentru Europa contemporană. Conferința științifică internațională, 19 decembrie 2011”, Chișinău: CEP USM, 2012, pp. 42-43. Iordache Făcăoaru, Gheorghe Făcăoaru, L. Stan, Ion Chelcea.

[9] Ibidem; Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Consiliului de Ministri: guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu și Bogdan Florin Popovici), București, 1998, p. 181.

[10] A.N.I.C., fond „Ministerul de Interne – Oficiul de Documentare și Studii Administrative (1933-1949)”, dos. 67/1941, vol. I-II, passim.

[11] Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., p. 338.

[12] Din august 1941 până în ianuarie 1944, România a avut în administrație teritoriul dintre Nistru și Bug, care a fost împărțit în 13 județe: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Moghilău, Oceacov, Odesa, Ovidipol, Râmbița, Tiraspol și Tulcin.

[13] Luminița Mihai Cioabă, Lacrimi rome, București, Ro Media, 2006, p. 3.

[14] În perioada august 1938 – ianuarie 1941, IGJ a administrat direct Penitenciarele Speciale, politice (în ciuda faptului că penitenciarele trebuiau să fie, conform legii, sub coordonarea Ministerului Justiției) și a coordonat urmărirea și anchetarea a numeroși membri ai minorităților naționale și ai unor comunități religioase („sectanți”), comuniști și legionari, fiind consemnate o seamă de abuzuri, unele coordonate de către IGJ, caracteristice uni regim dictatorial represiv. Se pare că, după ce desființat Statul Național-Legionar, Antonescu a profitat de existența acestui organism obedient, bine pus la punct, pe care l-a folosit, în mod asemănător procedând și comuniștii, care îi văzuseră eficiența și care l-au perfecționat prin tranformarea Jandarmeriei în Securitate (1949).

[15] Final Report…, p. 5.

[16] Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., pp. 19-20.

[17] Ibidem, p. 20; a se vedea și A.N.I.C., fond „Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos.121/1942, f. 8.

[18] Final Report…, p. 7; a se vedea și A.N.I.C., fond „Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos.126/1942, f. 204.

[19] Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., p. 21.

[20] Ibidem; a se vedea și A.N.I.C., fond „Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos.126/1942, f. 36.

[21] Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., p. 21.

[22] Ibidem.

[23] Adrian-Nicolae Furtună, Romii din România și Holocaustul. Istorie, teorie, cultură, Popești-Leordeni, Editura Dykhta!, 2018, p. 50.

[24] A.N.I.C., fond „Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos. 43/1943 vol. II, f. 58, apud Adrian-Nicolae Furtună, op. cit., p. 315.

[25] Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., p. 546.

[26] Sabin Manuilă, Dan Corneliu Georgescu, Populația României, București, Imprimeria Naţională, 1937, pp. 51, 59, 61-62; Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., p. 333.

[27] Michelle Kelso, The Deportation of Gypsies from Romania to Transnistria 1942-44, în Karola Fings, Donald Kenrick (Editori), „In the Shadow of the Swastika: Volume 2: The Gypsies during the Second World War”, Hatfield, University of Hertfordshire Press, 1999, p. 109 (https://en.wikipedia.org/wiki/File:Situatie_numerica_privitoare_la_evacuarea_tiganilor.jpg, accesat în data de 02.09.2022).

[28] Final Report…, p. 20.

[29] Luminița Mihai Cioabă, op. cit., pp. 9-10.

[30] Ibidem, pp. 16-18.

[31] Ibidem, p. 19.

[32] În deceniile 4-5 și mai ales în perioada 1942-1944 poate fi documentat din numeroase surse faptul că învățătorilor și profesorilor li se cerau asemenea certificate care să le ateste apartenența la naționalitatea romînă și confesiunea ortodoxă.

[33] Final Report…, p. 20.

[34] Ibidem, p. 21.

[35] Ibidem, pp. 5-6, 22; Lucian Nastasă, Andrea Varga (editori), op. cit., pp. 18-19. Justificările au fost reiterate în cadrul primelor procese ale crimimalilor de război (1945) și mai ales cu prilejul „procesului marii trădări naționale” (1946).

[36] Final Report…, p. 23;

[37] Ibidem.

[38] Ilsen About, Anna Abakunova, The Genocide and Persecution of Roma and Sinti. Bibliography and Historiographical Review, 2016 (https://www.holocaustremembrance.com, accesat în 02.09.2022), pp. 110-115, 120-122, 134, 138-139: oferă o bibliografie exhaustivă la nivelul anului 2016 asupra subiectului deportării în Transnistria.

[39] The Representation of Roma in European Curricula and Textbooks. Analytical Report. Appendix 1: List of References to Roma in European Textbooks, 2020 (https://repository.gei.de/, accesat în 02.09.2022), pp. 275-304.

Documente descoperite de Jean Ancel

Publicate în studiul despre Transnistria, vol. 3 ( Jean Ancel, Transnistria 1941 - 1942: The Romanians Mass Murder Campaigns, Tel Aviv University, 2003, Vol. 3.)

error: Content is protected !!