HRISTEA ILINA – născută în 18.05.1937

MIHAI BRIA născută în 08.05.1939

Astăzi 30 iulie 2004 suntem la casa lui Cioabă. D-zeu să-l ierte! Vorbim cu nevasta lui Tina şi cu mătuşa Bria.

Vă rog să vă prezentaţi cine sunteţi d-stră.

Tina: Eu sunt fiica lui Ionikă şi părinţii tatălui meu au fost Sulliman şi Kanta. Ei au murit. Ea este mătuşa mea.

Lasaţi-o să spună ea.

Bria: Ionikă tatăl ei a fost fratele meu, Brati a lui Sulliman era fratele meu, Parnea era fratele meu.

Din neamul cel mare. D-zeu să le ierte! Spuneţi-ne mătuşă Tina ce vă mai aduceți aminte despre Bug. Cum a fost atuncea?

Tina: Cum ne-a luat şi ne-a dus.

Vorbiţi romanes. Spuneţi-ne câţi copiii eraţi?

Tina: Eu eram şi fratele meu Iorgulo. Eram doi fraţi şi mai aveam o surioară micuţă, avea şapte luni. Era la mama mea, o ţinea în şorţ şi a uitat de ea că o ţine acolo că ne-a luat pe noi doi, pe fratele meu îl ducea după gât şi pe mine de mână. Drumul a fost foarte lung, noi nu aveam păpuci, eram desculţi, nu aveam ca acuma sandale. Desculţi umblam prin zăpadă şi prin frig.

Spuneţi-ne cum v-au dus acolo?

Tina: Mergea aşa cu noi pe drum şi când a vrut să-i dea să sugă la fetiţă a găsit-o moartă.

Spuneţi-ne cum v-au ridicat jandarmii şi v-au dus acolo?

Tina: Eram mai înainte acum. Când au venit şi ne-au luat jandarmii, ne-au luat cu căruţe cu tot, nu ne-am dus pe jos. Aveam căruţe şi cai…

Vorbiţi romanes.

Tina: Ne-a luat cu toate bagajele ce aveam cum era mai demult, nu şti tu.

Ştiu.

Tina: Aveam perini, pături, aveam multe lucruri.

Ştiu.

Tina: Haine. Desagi multe şi acolo în ele aveam şi aur, aveam slăninuri de porc. Cum stă slanina acum în casele noastre aşa stătea şi atunci în corturi, era pusă în căruţă. Asta era merindea şi mâncarea noastră. Mai aveam ilăuri, ciocane, scule cu care lucrau oamenii noştri, toate erau puse acolo în căruţe unde aveau locul lor.

Şi când am ajuns acolo, am ajuns la un lagăr. Am trecut prin două sate, trei. La cel de al treilea sat prin care am trecut, după el era un lagăr mare cam cât sunt casele astea toate la un loc. O curte mare era şi plină de oameni, de gaje nu de romi. Ruşi ce erau ăia, nemţi şi nu ne-au mai lăsat să mergem cu căruţele mai înainte. Mama mea ce a făcut a luat o păturică mai subţire că era mai uşoară, celălalte erau grele. Eram eu şi fratele meu. El a luat o crăticioară unde fierbeam mămăliguţa în ea şi în care făcea şi mâncare. Fierbea mâncarea şi apoi o răsturna într-un lighean în ceva şi apoi punea crăticioara pe foc să fiarbă apă pentru mămăligă. La mine după gât erau puse pirostiile şi la el căldăruşa aia. Asculţi?

Era mai mare ca d-stră?

Tina: Mai mare cu doi ani decât mine. Când am plecat de acolo, am mers pe jos şi noi am plâns foarte mult. Plângeam că au rămas caii noștri acolo şi se uitau şi ei după noi. Plângeau şi caii la fel ca oamenii cu lacrimi. Iapa o chema Mariţa iar pe cal îl chema Tăraş. A făcut el ce a făcut şi a scăpat de acolo şi a venit după noi şi ruşii au vrut să îl împuşcă şi l-a luat un om şi l-a dus înapoi acolo. Asculţi?

Când am mers acolo, a murit fetiţa aceea. Când ne-am dat jos din căruţe, mergeam bine. Când a murit surioara noastră mergeam pe un delişor. Dealul mergea aşa pe lângă drum şi drumul mergea uite aşa lângă deal. Era drum de piatră cu mărăcini. Ce nu era pe el? ! Erau păduri, nu erau drumuri. Când am ajuns acolo au oprit ca să ne odihnim puţin. A venit un avion şi când a bombardat în grămada din capătu convoiului unde mergeam, a omorât pe toți care se aflau înaintea noastră. Atunci am văzut că surioara noastră murise.

S-a dus tatăl meu pe deal acolo, s-a dus şi el aşa şi a găsit acolo pe câmp o canistră din inox plină cu mâncare şi avea şi cutiuțe din aluminiu cu mâncare la armată. Era neatinsă, avea şi capac canistra aia şi a mai găsit si o sapă din aia care au cătanele. A luat şi a săpat o groapă şi a îngropat pe surioara mea acolo. Eu şi fratele meu plângeam pentru ea. Începuse şi ea să mânânce că avea şapte luni şi plângeam pentru ea.

D-zeu s-o ierte!

Tina: Auzi. Avea şapte luni. Stătea în fund.

Am luat pe urmă şi am plecat de acolo noaptea pe drum. Cum mergeam aşa noaptea pe drum am început să plângem de foame că nu aveam ce mânca. Nu plângeam numai noi, plângea toată lumea care era. Nouă putea să ne facă mama mămăliguţă să mâncăm da nu putea să aprindă focul din cauza avioanelor, că acolo unde vedeau lumină, acolo bombardau. Muream de frică şi am stat aşa aşteptând să se crape de ziuă. Eu mai plângeam de foame da Iorgu se potolise că era mai mare. Avea şapte ani, mergea pe opt, eu nu mă mai opream din plâns: ”Apo, dă-mi un pic de pâineeee, un pic de mămăligăăăă”. ”De unde să îţi dau…” şi a început şi el să plângă de mila mea. Plângea şi mama mea şi îmi spunea că pentru că e noapte nu poate să-mi faca nimic că ne omoară avioanele…

Când s-a făcut ziuă, noi am plecat. În satele acelea pe unde treceam nu era nimeni în ele. Nu aveai de la cine să ceri ceva. Erau refugiaţi.

Bria: Plecaseră oamenii.

Tina: Când am ajuns în satul acela, ce au făcut oamenii? Au sărit unii peste gard care erau mai uşori şi au prins găini şi pui şi şi-au luat. După ce am trecut pe acolo ne-am dus mai departe şi s-au pus femeile să le gătească, au făcut foc, au pus apă să fiarbă şi apoi să pârlească găinile. Cum te gândeşti că le pârleaul? Le băgau în apă şi pe urmă le puneau pe para focului şi mai se luau penele, mai se luau bucăţi de carne cu tot că eram pe fugă nu aveam timp de stat. Noi deabia aşteptam să mâncăm. Numai s-a încălzit mâncarea, nu să fiarbă, nu a ajuns să dea în clocot că şi au venit ăia …maimarele nostru ce-l aveam care ne-a dus Acolo Ion Antonescu, parcă îl văd acuma în faţa ochilor mei.

Bria: Omul ăla…

Tina: Da, da. Am luat mâncarea mai aşa crudă şi am mâncat-o. Ne-a dat mama câte o bucăţică de carne, da ei nu au mai ajuns să mănânce deloc. Ce să mai mănânce şi ei şi săracii nu aveau ce să ne dea nouă, apoi să mai mănânce şi ei? Am luat şi am mers mai departe şi am găsit un de ăsta unde se vindea mâncare, pâine. Se mai vindea ceapă, roşii, cartofi. Ce să cumpărăm? Atunci tatăl meu a spus: ” Nu luați cartofi, luati numai rosii, pâine şi ceapă că aia e mâncarea noastră. „Slănina a rămas acolo în căruţe.

Bria: Au rămas căruţele, au rămas caii…

Tina: Când am ajuns acolo am întrebat: ” Mai e departe? ”

”O, mai e, mai e o ţîră. ”.. spuneau oamenii. Veneau avioanele unul după altul în faţa noastră. Era o femeie, frumoasă tânără. Să spun exact ca tine era albă, frumoasă, înaltă de îţi venea s-o mănânci cu ochii. Atâta era de frumoasă. Mergea săraca pe drum. Şi a venit o căruţă cu doi ruşi şi a intrat în grămada convoiului care mergea pe drum cam de aicea până la Cărbuneşti era convoiul poate şi mai departe. Atât era de mare de nu îl vedeai. Le vedeai aşa departe cum merg pe drum, le vedeai de credeai că sunt furnici nu oameni pe drum. Oamenii aceea mergeau în şareta aceea şi aveau bici în mână, unul a spus celuilalt: ” De ce să o lăsăm noi să pătimească? Mai bine o împuşcăm. ”

Au tras în pieptul ei uite aici aşa. Numa a căzut săraca jos în şanţ de semăna exact că e în groapă. Am dat fuga noi copii şi ne-am dus şi ne-am uitat cum a rămas acolo moartă şi am început să plângem de mila ei că au împuşcat-o. Asculţi? Şi a murit acolo săraca.

De acolo am mers mai departe şi am ajuns la Prut. Nu puteam să trecem.

Bria: Era apa mare.

Tina: Aşa i se spunea Prutu. Mai era o apă mai înainte, Nistru şi trebuia să treacă treizeci de persoane pe un pol de aur sau pe un galben mare. Cine avea galbeni trecea. Care nu avea, acolo rămânea. Plângeau că nu avea cine să dea şi pentru ei să treacă. Asculţi? Şi noi am trecut. Tatăl meu era peste ei mai mare, unchiul meu Zăriano, Brătianu tatăl lui Pollomida, era veri cu oamenii. Mai era Gogu Amblado, Gutui, cumnatul meu. Ăştia erau mai mari peste ei. Mergeau la ceolovici în sat de aduceau mâncare acasă. Aveau aici în piept un semn vaska aşa cum aveau şi purtau şi ceolovicii. Ăştia aduceau mâncare de ţineau pe toată lumea. Dădeau bani, îi scriau pe un tabel aşa cum scrii tu acolo, tu ai dat atâta, tu ai dat atâta. Tu iei un kg de carne, tu iei două kg de carne, tu iei un kg de făină, tu iei o lingură de sare. Sarea se vindea cu lingura.

Bria: Câte un pol de aur o lingură de sare.

Tina: Ei şi aşa ei luau de la ruşii ăia mâncare şi dădeau la oameni ca să mânânce.

Pe urmă iarăşi plecam şi ajungeam seara, de dimineaţă iară plecam şi ajungeam seara. Din picioarele noastre, curgea sânge, de aveam numai cuie în talpă de la mărăcinii de pe drum. Ne învăţaserăm aşa, se cimentaseră tălpile noastre.

Bria: Se întărise talpa.

Tina: Când am ajuns acolo la Prut, a plătit tatăl meu şi pentru oamenii aceia: ” Măi Zărie, Brătiane, toţi ăştia, Dumtama dă-mi toţi câte ceva şi să le trecem şi pe ei. ”

“Apoi o mai fi mulţi înainte”…

“O să vedem noi ce o să facem şi cu ăia. ”

Bria: Le luau şi plăteau şi pentru ei că le era milă să nu rămână acolo şi să moară.

Tina: Să nu le lasă…

Când am ajuns acolo la Prut, am stat lângă Prut pănă a venit noaptea. Apa era cât Mureşu încă odată de mare. Şi stăteam acolo lângă apă şi nu aveam voie nici foc să aprindem că ne vedeau şi ne bombardau avioanele. Am înoptat acolo lângă apă şi de dimineaţă ne-am luat drumul înainte. Ce s-a pus o ploaie. A început să plouă, potop nu alta şi noi mergeam prin noroi. Ai văzut tu ăia condamnaţii care sunt legaţi în lanţuri de trag câte o bilă grea după ei aşa eram şi noi puşi. Acuma ăia care nu aveau greutate, mergeau mai uşor. Ceilalţi care aveau greutate mergeau mai încet şi plângeau şi mureau. Plângeau de ieşea sânge din ochii lor, nu lacrimi. Când am ajuns la Nistru ne-am oprit. Acolo ne cerea foarte mult omu ca să ne treacă peste un pod din ăla mare. Şi am trecut peste podul acela. Care a avut bani a trecut, care nu acolo a rămas între Prut şi Nistru. Au murit acolo. Asculţi? Când am trecut şi podu ăla am mai mers o săptămână şi cu încă una, două pe drum.

“Unde ne-ai adus mă, Antonescule, unde sînt casele”…

Au spus că avem case, că avem porci, vaci, că o să avem de toate..

Când am ajuns, am ajuns într-o pădure. Ce era în pădurea aceea? Era o groapă cât sunt de mari casele astea, de nu puteai să îi vezi fundu. Groapa aceea…le aruncau de vii acolo.

De ce?

Tina: Să moară. Oamenii ăia făceau aşa. Le arunca acolo ca să numai ajungem să venim înapoi în România.

Au mers atâtea miloane. Ce gândeşti tu că s-au mai întors înapoi? Dacă o mai fi venit un milion din atâtea milioane…

Bria: Numai un sfert s-au întors …

Tina: Am stat doi ani acolo. Părinţii noştrii au săpat gropi în pământ şi au făcut aşa cum îţi faci în casă iar deasupra au pus noroi şi vreascuri, un fel de bordeie şi i-au făcut un fel de coş pe unde mai ieşea fumul şi am stat acolo doi ani de zile.

Bria: În pământ.

Tina: În pământ. Nu era nici un om, nu era nimeni în pustietatatea aceea…Auzi? Numai lupii urlau. Nu aveam unde ne da capu şi mergeau părintii noştri şi cu mare greutate ne aduceau de mâncare câte ceva şi dădeau la cei care le dăduseră bani să le aducă şi împărţeau totul. Femeile coceau turtă în foc.

Bria: Pogăci …

Tina: Pogăci, ce puteau şi ei să aducă. Carnea de vită se vindea acolo. Aduceau vită si o taiau şi o împărţeau la toată lumea.

Cei care nu aveau bani nu aveau ce să le dea. Vezi? Cel care era bolnav şi se văita:

“Auuuu, auuu… murim de foame, murim de foame …”

Bria: Nu trecea mult timp şi murea.

Tina: Numai aveau nimic, rămăseseră fără nimic. Il lua omu pe umăr şi îl arunca acolo …

Bria: Şi îl arunca acolo …

Tina: Am vazut când l-au arunact pe unu în groapă. Noi ne-am dus acolo cu fratele meu, cu tatăl meu şi cu mama mea şi am văzut. Am murit de frică când am văzut pe acel om… Eu am spus: “…cu toţi vom ajunge aici”…Groapa aceea era pe un sfert plină şi nu după mult timp se umplu până la jumătate…

Bria: Groapa.

Tina: Groapa. Când îi aruncau acolo plângeau şi cei de pe mal şi cei aruncaţi acolo jos. Doamne păzeşte să nu mai fie aşa ceva pe pământ.

Dumnezeu ştie această patimă mare.

Tina: Of…Şi pe urmă se umpluse de ajungeai cu mâna la ea. Le aruncau acolo ca şi când ai fi aruncat nişte lemne unul peste altul şi cădeau unul pe celalalt, unu aşa, celălalt cu faţa în sus, unu cu faţa în jos şi acolo ţipau.

Când adormeam le auzeam: ”Auuuuu, am murit…. am murit şi voi aţi intrat în bordeie şi noi murim”. Nu mă putea lua somnu că auzeam plânsetele lor. Mama mea îmi spunea: ”Dormi, că nu sunt cei din groapă. Gata. Ăia au murit toţi. ”

Ei erau în groapă?

Tina: Ei erau cei din groapă. Dădea zăpada şi ploaia pe ei. Îngheţaseră de se congelaseră acolo de ziceai ca sunt pui din ăia congelaţi…

Nu trecea nimeni pe acolo?

Tina: Nu trecea nimeni pe acolo că se speriau şi le era frică de groapa aceea. Nu se putea vedea cât era de adâncă la început atât era de mare de nu i se vedea fundu. Auzi?

Îmi aduc aminte când a murit o femeie grasă. Era aşa cam cât Kopidi, da mai înaltă. O femeie cu o frumoasă cu carnea albă. Mă auzi?

Bria: Pe care au mâncat-o?

Tina: Da. Erau nişte oamenii care nu aveau ce mânca, au tras-o din groapă, au dezbrăcat-o de haine şi au tras-o după o tufă de mărăcini…I-au tăiat carnea de pe şolduri şi de pe pulpe şi apoi a fript-o şi a mâncat-o…

Mirosea, ştii cum mirosea? Mirosea ca friptura de îţi făcea şi ţie poftă să mânânci… aşa mirosea…

Aşa cum miroase friptura de porc, friptura de oaie.. Mirosea cum sunt pârjoalele de oaie pe grătar. La început au mâncat numai carnea, pe urmă au luat şi au pus şi oasele ei pe foc. O tăiaseră şi parcă o vad ea nu era aşa moartă încă mai trăia puţin…

Bria: Vai, Doamne…

Tina: Când luau din ea şi mâncau…

Cum o chema pe femeia aceea?

Tina: Îi spuneau oamenii numele, da numai îmi aduc aminte.

Titina?

Tina: Titiras. Titira, îi spuneau, Titira.

Bria: Mai am auzit despre femeia aceasta…

Aha…

Tina: Tot eu ți-am povestit de ea, ai uitat?

Oamenii din bordeie au început să strige: ”De unde ai adus mă friptură că ne-ai umplut sufletu de miros? Ce miroase de tare?

Când au văzut oamenii, picioarele femeii, tâlpile ei, şi mâinile, şi capu…le veni să moară… Apoi ce era să facă? Nu erau de vină că nu aveau ce mânca…

Bria: Nu aveau ce mânca…

Tina: Pe urmă a venit timpul să ne aducă înapoi. Da cei mulţi care am mers acolo rămăseseră morţi acolo pe drum, numai vedeai pe un şanţ zece morţi, dincolo vedeai treizeci: şi femei, şi copiii, toată lumea. Nu am mers atâţia câţi au murit pe drum. Lua tatăl meu pielea viţelului şi lua salcie din aia din pădure unde era mai groasă şi curăţa cu ea şi făceas cu ea aşa în formă de talpă de picior aşa cum e talpa cu călcâiul piciorului o tăia cu un briceag aşa ca un bisturiu aşa tăia pielea viţelului şi apoi presărea făină şi sare pe ea, o argăsea şi o tăia exact cum este aici la degete aici după picior şi aşa ne făcea un fel de papuci de umblam prin zăpadă. Şi mama mea umbla cu aşa ceva. Şi din şoricul porcului ne făcea păpuci. Aşa ne-am întors înapoi, desculţi. Ce să mai spun Doamne? !

Un fel de opinci erau acelea?

Tina: Da. Opinci. Ne-am întors plini de râie. Ne umplusem de acolo unde am stat în bordeie de unde am fugit încoace. Au pus oamenii şi au dat ordin să ne întoarcem înapoi toţi care mai suntem. Când să venim înapoi am ajuns într-un sat în ziua Paştelui.

A găsit tatăl meu o iapă albă lângă drum. Auzi şi tu? ! Nu ştim a cui o fi fost iapa asta.

Bria: Era vie?

Tina: Vie era păştea iarba. Şi ne-a pus pe iapa aceea şi pe mine şi pe fratele meu şi ne-a băgat într-o parte a desagagului. Ştii ce sunt aceia desagi?

Ştiu.

Tina: Fratele meu era mai greu, eu eram mai uşoară. Veneam peste fratele meu şi cădeam în picioarele iepii. Ne loveam în pietrele de pe drum în cap, în spate, în picioare, acolo unde cădeam. La urmă ce a făcut tatăl meu? A pus nişte pietri în desagi şi ne-a pus la loc. După ce a pus pietrele ălea în desagi…

Bria: Ca să fie mai greu.

Tina: A pus şi o mână de paie. Un fel de iarbă uscată. A pus acolo în desagi ca să nu stau pe pietri. De atunci nu am mai căzut de pe cal. Noi eram în faţă Sulimanii: Brati, Gutui, Brătianu, Zărie, Gogu şi tatăl meu cu fraţii lui ce îi avea.

Când am ajuns în sat era ziua de Paşti. Doamne cât eram de murdari! Ori pe unde am trecut şi ne-au prins mărăcinii, sfâşiau bucăţi din hainele noastre şi noi numai aveam timp să ne întoarcem înapoi ca să ne desprindem de mărăcini, mergeam înainte şi hăinuțele noastre erau toate sfâşiate. Aveam pe noi haine de in din ăla unde îl ţes femeile la război, din ăla tare de ne freca pulpele şi ne făcuse rană pe drum, da tot era bun cine avea pe el şi din ăsta… Aşa veneam noi pe drumul întoarcerii.

Ieşeau înaintea noastră femeile cu ouă roşii, cu pâine, cu mâncare şi ne dădeau şi ningea şi noi mergeam pe drum şi mâncam.

Bria: Era zăpadă…

Tina: Ningea, în ziua de Paşti ningea. Ştii că şi la noi aici a nins într-o zi de Paşti?

Plângeam şi băgam în gură …unde mai băgam? Sub noi. Mama noastră ne spunea să îi dăm ei să pună în şorţ. Pe urmă i-am dat ei ce ne dădeau nouă oamenii. Cei care au venit pe urma noastră au luat şi ei ce au mai luat, da cei care au fost mai în urmă nu au mai apucat nimic.

Când a venit ordinu că ne ia, să ne ducă acasă de unde am venit. Ce-am venit? Nimic.

Romanes.

Tina: Lasă-mă să spun. Ne-am întors puţini din câţi am plecat, nu am venit înapoi nici un sfert. Când am ajuns într-un sat de al nostru românesc… îmi stă pe limbă nu pot să-l spun. Când am ajuns acolo era un tren şi am urcat cu toţii în el. Ne-a dus acolo un om tare bun, nu era Antonescu. Îl pusese cineva să ne ducă şi să ne arate gara: ” Uite aicea staţi şi vă duce gratis fără nici un ban. ”Asculţi? Că ne duce trenu fără bani, fără nimic şi puteam merge unde voiam. Cine voia să se întoarcă în Tg Jiu de unde l-au luat, acolo se întorcea. Pe cine l-a luat din Vânju, acolo s-a dus înapoi. Pe cine l-a luat din Cărbuneşti sau orideunde l-o fi luat tot acolo se întorcea.

Cum ne-am întors: plini de păduchi şi de tifos…

Bria: Bolnavi…

Tina: Plini de râie …Doamne, pe aicea aşa. Păduchi nu aveam noi, da aveam râie pe aicea pe la încheieturile mâinilor şi picioarelor de se luau bucăţi din mâinile noastre…

Bria: De la scărpinat că ne mânca …

Tina: Cumnata mea şi Buna asta a lui Piparcă Koliţa şi Buna îşi căutau una alteia păduchi şi le omorau şi aia care avea tifos îi căuta celeilalte în cap şi îi cădeau balele din gură în gura celeilalte din cauza tifosului muriseră multă lume acolo.

Ştiu.

Tina: Şi din cauza râiei şi pentru toate.

Când ne-am întors dincoace, tatăl meu a luat şi ne-am dus pe satele noastre de pe Vânju Mare. A venit şi la noi acuma Paştele. Am mers un an de zile pe drum. Şi am venit şi ne-am aşezat corturile în Şimian. Acolo în Şimian, nu avea cu ce să ne învelească pe mine şi pe fratele meu, nici pe el şi nici pe mama şi nici pe neamurile noastre Atâta ne scărpinam de se luau bucăţi din carnea noastră …Unii când au venit dincoace au murit din cauza râiei, alţii de tifos şi mulţi şi de păduchi…Am murit şi aici mulţi când au venit.

Bria: Am pus piatră vânătă pe noi…

Tina: A fărâmiţat tatăl meu piatră vânătă într-un vas cu ilău ştii şi tu cum făceau mai demult drobu de sare ca sa alămească şi ne ungea cu pana. Când ne ungea rănile atât de tare ne ustura de ne venea să sărim până la cer, ustura. Da pe urmă ne făcea bine. Când ne punea aşa pe la genunchi şi pe la pulpe era moarte, nu altceva.

Bria: Eu am şi băut apă din aceea. Am crezut că e apă. Am luat şi am băut crezând că e apă.

Tina: Pe urma, a murit multă lume, atâtea popoare şi uite ce ne-a făcut unde ne-a dus acolo Antonescu. Ne-a îmbogăţit. Ne-a umplut de necazuri şi oamenii s-au îmbolnavit şi au murit familii întregi şi nu a mai venit nimeni din ei.

Cumnata mea Kanta şi copiii ei au rămasd singuri Tanti şi Mariţa. Ea şi bărbatul ei au venit în România şi pe copiii ei i-a adus altcineva care le-a găsit pe drum. Numai ştiu cine le-a adus încoace, Gogulo şi nevasta lui Goguloaika şi pe copiii lor le-au adus altcineva.

Bria: Şi eu am rămas înapoi şi m-a adus Zărie, cumnatul meu.

Tina: Auzi? Aşa a fost. Acum ce vrei să-ţi mai spun?

Mai vă amintiţi ceva de acolo din Bug? Mai amintiţi-vă ceva ce nu aţi putut uita niciodată aşa de pildă cum aţi vorbit despre groapa aceea.

Tina: Despre groapă, da despre groapă…

Ce vă amintiţi?

Tina: Despre groapă. Când s-au întors oamenii au venit bolnavi. De două ori au murit pe drumuri oameni, odată când ne-am dus şi când ne-am întors. Acolo au murit alţi oameni.

Bria: Din cauza tifosului acela …

Tina: Pe noi a fost numai râia aceea, atât. Mergeau oameniii în sat. Am fost şi eu în satul acela unde mergeau oamenii. Era o femeie, Guia.

A lui Mihaiţ?

Tina: O ştii? Şi a venit cu copilu ei cu Mutu şi a pus şi…să spun asta? Mi-e ruşine.

Nu vă fie ruşine. Trebuie să ne spuneţi. Exact aşa cum s-a întâmplat.

Tina: Mi-e ruşine. Că o să spună oamenii uite ce a spus Tina cu gura ei. Numai spun.

Nu mai spune.

Tina: Erau în sat şi atâta le-a bătut pe amândoi cu corbaciurile de le-a făcut praf. Dacă nu era tatăl meu, Brătianu şi Zăria să îi omoare. Ea spunea: ”Nu, nuuuu…. ”Şi ea şi Mutu se dăduseră la moarte decât să spună “Da. ”Dacă spuneau “Da „era să fi fost mare minune şi era să o omoare ăla. Asculţi? Am pus şi am plecat atunci şi ne-am întors înapoi de frică.

Când am venit şi ne-am întors aicea fiecare îşi plângeau neamurile moarte, galbenii, hainele, caii, căruţele unde rămăseseră acolo. Când ne-am întors numai aveam nimic. Numai aveam nici cort, nu aveam nimic.

Bria: Nu aveam nici pături, nu aveam ce pune pe noi…

Oamenii de aici vă dădeau câte ceva?

Tina: Când am plecat de aicea au fost şi români care au fost luaţi. Ei când s-au întors şi-au mai găsit căsuţele. Da pe ăia unde le lua cu maşini negre de spuneau că le duc în Bărăgan, de chiar le-au dus.

Unii oameni ne dădeau mâncare, ne dădeau pâine, ne dădeau ce puteau şi ei, turtă că din aia era mai demult.

Ne aduceau mâncare acolo unde ne ridicasem noi cortu din saci şi din frunze până când iarăşi ne-am strâns ce ne trebuie.

Din uşa cortului vedeam cum trece vaporu acolo la Şimianu. Auzi?

Oamenii aceia erau români. Când s-au dat jos în sat au spus: ”Au Doamne, au venit din Bug săracii”. Ne aduceau de toate de acolo din Şimian din sat. Ne aduceau mâncare, pâine, lapte, brânză, ouă aşa am putut să mai prindem şi noi puteri şi să ne însănătoşim.

Râia se dusese de pe noi că ne trecuse cu piatra vânătă.

Bria: Piatra vânătă..

Tina: Puteam să murim. Asculţi? La urmă am venit încoace. Iarăși ne-am strâns haine şi ce ne trebuia. Mai la urmă având de toate ne-am ridicat şi case.

Acum ştiu că aţi făcut cea mai mare bucurie sufletului d-stră ştiu că L-aţi ales pe Cristos să locuiască în inimile d-stră.

Bria: Da.

Tina: L-am ales. Ne-a plăcut foarte mult să fim botezaţi in Numele Lui şi ne-am pocăit iar El ne-a dat Lumină, ne-a dat Vindecare. Are grijă de noi. Ne păzeşte. Ne ocroteşte!

El este Mare!

Tina: Dacă nu era El şi Tatăl din Cer şi Duhul Sfânt noi numai veneam înapoi. Nu e nimeni mai Mare ca El!

Ce le spuneţi acum la ceilalţi oameni? Este bine să vină şi ei pe acest drum?

Tina: Noi mărturisim la toată lumea. Când trecem pe drum le spunem: „Haideţi şi voi la cu noi că şi pentru voi a murit Isus nu numai pentru noi! ”

Mare Dumnezeu avem în Cer! El e Mare! Lăudat să Îi fie Numele! ”

Bria: L-a scăpat pe ginerele meu de la moarte. Ştii că era să moară de Paşti?

Tina: Şi pe fraţii lui, pe toţi trei..

Bria: Era gata, murise.

Tina: Toţi trei copiii lui Kapa au fost operaţi.

Adevărat?

Tina: Toţi trei au fost operaţi da D-zeu, le-a scăpat și rugăciunile noastre.

Bria: A spus D-zeu aşa: “Nu din cauza ta bărbatule, te-am sculat. Te-am sculat din mila fraţilor tăi. De mila lor şi de plânsul lor care a fost, care s-au rugat la Mine. ”

Nimeni nu ştie a cui rugăciune ajunge în faţa Domnului. Lăudat şi Sfânt să-I fie Numele!

Ce vreţi să le spuneţi oamenilor din întraga lume? Ce le spuneţi copiilor voştri şi nepoţilor?

Tina: Copiilor mei? Auzi ce am spus:
“Doamne eu am copiii mei – şi le-am spus numele, le-am spus casele şi familiile. Doamne eu le-am încredinţat în Numele Tău. ”
Amin!

Tina: “Iar Tu Doamne să ai milă de ei, să le dai putere şi vindecare că ai Tăi sunt, numai sunt ai mei. Eu m-am lipsit de toate. Şi de lume, şi de nunţi de pomene şi de sărbători. Eu am ieşit afară din astea şi sunt a Ta şi ei sunt ai Tăi. Ţi le-am dat Ţie! ”

Amin, Doamne!

Tina: Tu să le stăpâneşti Tată şi Fiul Tău şi Duhul Sfânt in veci de veci Amin!

Bria: Lăudat să fie D-zeu!

Tina: Lăudat să fie D-zeu! D-zeu să fie şi cu tine şi cu toată lumea şi cu pocăiţii şi cu nepocăiţii. Să fie Pacea Domnului oriunde!

Amin!

Tina: Amin, Doamne!

Când mai vii să îmi aduci şi mie un batic.