LMC: Astăzi, 19 iunie 2004, suntem la Vâlcea, cu unchiul Ioniță și nevasta lui Biza.
Să trăiți și să aveți noroc! Dumnezeu să vă dea multă sănătate și putere.Vreau să ne spuneți povestea Bugului.
Ioniță: Acum să spun al cui sunt?
LMC: Cine sunteți dumneavoastră?
Ioniță: Să spun?
LMC: Spuneți.
Ioniță: Eu sunt Ioniță Vâlceanul și mă aflu la televiziune să spun că sunt fiul lui Vâlceanu. E bine?
LMC: Să trăiți și să fiți sănătos!
Ioniță: Eu sunt lângă nevasta mea Biza, fiica lui Bălan, și am trăit cu ea 89 de ani.
LMC: Spuneți-ne al cui fiu sunteți dumneavoastră? Cum îl chema pe tatăl dumneavoastră, pe mamă, pe bunicul dumneavoastră?
Ioniță: Pe tatăl meu îl chema Tomiță Vâlceanu, fiul lui Burcoși cel bătrîn. Pe mama lui era Luța.
LMC: Dumnezeu să-i ierte!
Ioniță: Bunica Luța a mare. Și bătrânii aceștia au trăit mult. Tatăl meu a trăit 110 ani. Și eu am 88 de ani.
LMC: Să fii sănătos, mulți înainte!
Ioniță: Nu îmi mai trebuie, că mă așteaptă cimitirul acasă.
LMC: Nu mai spuneți așa.
Ioniță: Acum urmează să vă spun povestea Bugului.
LMC: Vă rog să mergeți înapoi în timp și să ne spuneți cum s-a întâmplat și ce fel de romi sunteți dumneavoastră?
Că oamenii aceștia care ascultă, nu știu și să se știe mărturisirea aceasta și peste 1000 de ani.
Ioniță: Da. Noi am fost la Bălcești. Îl știe și tatăl tău.
Biza: Apoi nu îi mai spune femeii unde ai fost.
LMC: Trebuie să spună.
Ioniță: Eram la Bălcești și din Bălcești ne-a luat că să ne ducă pe toți romii la Bug, din toată lumea.
Duda: Peste tot ne-au ridicat.
Ioniță: Și au venit jandarmii și ne-au luat și ne-au dus post din post. Pe drumuri, ne băteau jandarmii, ne băteau, ne omorau…
LMC: Spuneți-ne, cum v-au ridicat jandarmii? Erați cu cortul? Ce făceați?
Ioniță: În corturi stăteam.
Biza: Căruțe aveam.
LMC: Erați însurat. Aveați copiii?
Ioniță: Privește-o. Uite-o aici.
Aveam pe Marița, pe fiica mea, pe Bădăcoanea, o știi?
LMC: Da, o știu.
Biza: De doi ani era când am plecat.
Ioniță: Am ajuns în Tighina.
LMC: Prea repede ați ajuns. Câți ani ați avut? Dumneavoastră ați avut 20 de ani. Am pretenția să ne povestiți mai mult, pentru ca acești copilași care ascultă să știe ce s-a întâmplat acolo.
Biza: Ne-a dus pe drum post din post.
LMC: Vreau să ne spuneți cum a fost pe drum.
Biza: Numai pe drum.
Ioniță: Îți spun despre necazul ce l-am tras…
Biza: Am stat în Tiraspol…
Ioniță: Pe drum ne băteau jandarmii: ne numărau post din post. Ajungeam seara, înoptam și de dimineață iarăși ne luau și ne duceau post din post jandarmii.
LMC: Și drumul pe unde vă duceau? Câți erați?
Ioniță: Cu căruțele. Nu eram decât 7-8 familii.
LMC: Din Vâlcea?
Ioniță: Era Ițalo, fratele meu Operatu, Brati cel bătrân unchiul tău, copiii lui Toma, Nistor. Eram, eram câteva familii unde ne-au dus.
Biza: Eram acolo, câțiva.
Ioniță: Apoi ne-am întâlnit pe drum cu toată lumea din lume.
LMC: Unde v-ați întâlnit cu ei?
Ioniță: Pe drumuri ne-am întâlnit.
LMC: Unde v-ați întâlnit cu ei?
Ioniță: Pe la Craiova. De la Craiova ne-au dus la București. De la București ne-au dus pe la Buzău. Ne-au dus pe afară din orașe. Și ne-au dus post din post. Trei luni de zile ne-au tot dus la Tighina. Toată lumea.
LMC: Apoi, cum ați trecut apa?
Ioniță: Acuma îți spun? Am ajuns în Tighina.
Biza: De ce nu spui și despre Tiraspol, unde ne-au luat aurul?
LMC: Nu, nu despre Tiraspol…
Ioniță: Cum nu era Tighina acolo? Mie îmi spui tu… Am ajuns acolo și am înnoptat, toate țigăniile lumii. Să trecem dincolo, să trecem peste pod.
LMC: Câți oameni erau?
Ioniță: Câți oameni? Erau sute de căruțe. Sute de oameni…Ce nu era acolo?
Biza: Eram 4.000 de oameni.
Ioniță: Pe toți oamenii ne-au strâns, de am așteptat cu toții.
O voce: Toți oamenii din țigănie.
Ioniță: Să ne strângă și ne-a trecut dincolo de apă.
LMC: Pe unde v-a trecut? Pe pod?
Ioniță: Pe pod. Pod era din ăsta de al nostru.
LMC: Spuneți-ne, cum ați înghițit galbebii?
Ioniță: Acolo am înghițit galbenii. Eu am înghițit 30 de galbeni mari.
LMC: Treizeci?
Ioniță: Biza a înghițit 30 de cocoșei, galbeni mici. Le-a pierdut dincolo în Balaika.
Eu, i-am scos afară și apoi iarăși i-am înghițit.
LMC: Am auzit că puneau și în cai galbeni?!
Ioniță: Un om a băgat galbenii și în gușa găinii și a trecut-o dincolo.
Biza: Kopali îl chema.
Ioniță: Iar Dușan, a pârât pe Mațo ăl bătrân și a pârât și Operatu, fratele meu, când Kopali când a băgat galbenii în gușa găinii: „Dușane, du-te și ia găina și scoate galbenii din gușa găinii (fratele meu Operatu, de aia a murit ars). Și s-au dus jandarmii și au scos galbenii din gușa găinii, că era pârât de fratele meu, care i-a spus lui Dușan să ia galbenii din gușa găinii.
Eu aveam galbenii mei de la tatăl meu puși în cofa de apă, bătuți în ea și apoi puși peste ei dogele cofei. Nu ne prea luam noi de Dușan, că Dușan era cătană și eu i-am fost gazdă când el a venit pe drum și i-am spus:
LMC: El era cătană?
Ioniță: Cătană era și era însurat cu fata lui Mațu cel bătrân și de aia s-a răsbunat el pe Mațo.
LMC: Dar Dușan cine era?
Ionița și Biza: Un rom era, de-al nostru. Era din Drăgășani. Așa și așa și i-am spus: „Măi, Dușane să bei apă din cofă, dar să nu o lași din mână, că sunt polii de aur în cofă ai tatălui meu.” Și Dușan m-a ascultat. A băut apă din cofă și a plecat mai departe.
Biza: Era cam neam cu el.
Ioniță: Când vorbesc eu, de ce vorbești și tu?
Și nu a pârât galbenii Dușan.
LMC: Dar nu i-ați spus că erau galbenii în cofă?
Ioniță: Ba, i-am spus: „Dușane să nu lași cofa din mână, că este aurul tatălui meu în ea. Cum ai pârât pe ceilalți oameni, să nu mă pârăști și pe mine, că ai venit cu mine pe drum. Tu ești cu mine.” Și nu m-a pârât Dușan decât galbenii din gușa găinii. Și l-a pârât pe Mațo.
Mațo ăl bătrân vroia să ia pe nevasta lui și nu a putut să ia noră pentru tatăl lui și au pârât galbenii lui Mațo în Craiova, în fine.
Am luat și am trecut dincolo de apă. Ne-a strâns pe toți romii pe un câmp mare, jandarmii.
LMC: Dumneavoastră erați separat de părinți?
Biza: Eram separați.
Ioniță: Am trecut dincolo acuma podul eram în Tighina, în Rusia, nu mai eram în România. Acolo s-au furat niște haine puse la uscat de pe sârma oamenilor. Și unde s-au furat hainele acelea, un jandarm spurcat, ne-a luat pe toți și ne-a strâns în curtea chesturei. Și a pus un rând de jandarmi pe o parte și un rând de jandarmi pe cealaltă parte. Și aveau bâte ca pe mână de groase și ne-a pus ca fiecare rom să treacă prin ploaia de bâte. Acolo era un grajd mare și aicea la poartă erau jandarmi cu furci în mână. Când noi o luam spre poartă, ne loveam de furcile acelea, când mergeam acolo în greajd, acolo dădeau în noi și cădeam unul peste altul, de am ajuns până la tavan. Auzi? Am ajuns până la tavan… L-au luat pe Lemi ăl bătrân și pe Mațo și le-au legat picioarele unul de un scaun și celălalt de alt scaun și au pus o prăjină la mijloc și i-au legat și dădeau în picioarele lor de s-au făcut picioarele atât de umflate, de numai puteau să umble săracii, aceia erau vătafii, din cauza furtișagului acela ce ți-am spus.
Și când veneam acolo în cuștile acelea ne strângea jandarmul…
LMC: Spuneți, spuneți…
Ioniță: Ne strângea jandarmul unul lângă celălalt, ca pe surcele și cine vorbea trecea peste capetele noastre cu picioarele cum ar fi trecut peste un pod și îl lua pe acela și îi spunea: „Ai avut poftă de vorbă, vino încoace…” și îi dădea duăzecișicinci la fund sau la picioare, la tălpi.
Așa a fost, îți spun adevărul, nu spun minciuni.
LMC: Vă ascult… Știu.
Ioniță: Și au rămas două persoane mai la urmă. Ne-au dat drumul. Și ne-a spus să plătim pentru tot și sărac și bogat ne-am sfătuit să plătim, ca să îi scoatem pe cei doi care au rămas închiși acolo. Și ne-am sfătuit noi de noi și ne-a întrebat: „Plătiți?” și noi am spus: „Plătim.” Cine nu avea, dădeam noi și am ieșit de acolo. Ne ajutam, ce era să facem?
Și de acolo ne-au luat iarăși și am mers încă o lună și jumate pe drum, până am ajuns în Valea Plângerii. Acolo era Mîrado. Acolo erau toate neamurile tale din toată lumea, de unde le știi tu.
Biza: Ilie Ceanbango…
Ioniță: Și ne-a dus în valea aceea. Ei mai demult ajunseseră în valea aceea și ne-au lăsat acolo în Valea Plângerii. Și Mârado era șefu acolo și ne ducea cu căruțele la muncă, să adunăm fân. Și am muncit ce am muncit și a venit rândul să ne ia cu căruțele noastre, cu caii noștri și să ne ducă într-o pădure.
Biza: În acest timp se lucra la bordeie.
Ioniță: Nu mai vorbi tu….
Și ne-a dus în pădurea acea, să luăm copacii din ea și să le ducem la gara aceea. Să încărcăm vagoanele cu lemne și să le trimită înapoi, în România, la românii noștri, pe pământurile noastre. Și am ajuns în pădure…
LMC: Unde era pădurea aceasta? În ce localitate era?
Ioniță: În Salvras, pădurea Salvras, așa se numea. Tăiam lemne, încărcam căruțele. Nu mai trecea nimeni pe la noi, nici jandarmi, câtă vreme am muncit acolo. Dacă am văzut așa, toți oamenii ne-am vorbit să ne întoarcem la bordeiele noastre, cu căruțele noastre, cu caii noștri.
LMC: Și unde stăteați acolo?
Ioniță: La corturile noastre, ți-am spus, în Valea aceea. Corturile rămaseră întinse așa pe prăjini. Am venit înapoi la corturile noastre și peste două zile au venit jandarmii cu mitraliere…
LMC: De care jandarmi? Erau români, nemți?
Ioniță: Chiar români, basarabeni, erau cei mai groaznici, de la noi… Au venit cu mitralierele și ne băteau. Și ne făceau cum voiau ei. Pe mâine au luat căruțele și caii noștri și i-au împărțit la colhozuri și am rămas cu corturile pe prăjini.
Biza: Au rămas corturile așa…
Ioniță: Lăieții erau pe un rând și noi pe celălalt rând. În fiecare seară intrau lăieți peste noi. Nu aveam odihnă de ei.
LMC: De care lăieți erau?
Ioniță: Lăieți din ăia Bădulești, sărăcime din ăia… Luau tot ce aveam de pe noi. Și am stat acolo încă o lună de zile, că era vorba să ne pună în casele rușilor, că se apropiase venirea zăpezii, că începea să ningă acum, înțelegi? Și ne-au făcut 4000 mii de bordeie. Acuma urmează despre bordeie, 4800 de bordeie ne-au făcut.
LMC: În Dumanovka?
Ioniță: În Dumanovka. Acolo era o pădure ce nu există de mare, cât Coțofanu de la noi. Acolo unde ne-au făcut bordeiele. Lângă noi, unde ne-au făcut bordeiele au făcut niște străzi, au făcut primărie, au făcut jandarmerie: lagăr. Tu știi cum e lagăru? Lagăr ne-au făcut.
LMC: Ați dori să revedeți acel loc?
Ioniță: Nu mai știu unde este, nu mai țin minte.
LMC: Ati dori să revedeți acel loc unde ați fost dumneavoastră deportați?
Ioniță: Aș fi vrut, dar nu are cine să mă ducă. Cine să mă ducă?
LMC: Eu.
Ioniță: Poți să găsești oamenii care erau acolo, ai sunt vii?
Și acolo am stat un an de zile în lagăr.
Biza: În bordeie…
Ioniță: Cine ieșea afară din lagăr, era împușcat ori douăzecișicinci la tălpi, la coaste…
LMC: Cine vă făcea toate astea, rușii, nemții?
Ioniță: Jandarmii, români. Jandarm din Poctoava, Ineu era comandant acolo. Din Poctoava. Și am stat un an. Boabe de porumb coapte mâncam. Le striveam cu ciocanu și ne făceam mămăligă. Adevărat îți spun. Cine avea aur, trăia acolo. Cine nu avea… mureau săracii și le aruncau peste geamuri, vai de capul lor.
Bakro, vărul meu a mâncat câinele. Tabaco îl chema pe câine. Să povestesc și lucrul ăsta?
LMC: Cum să nu.
Ioniță: Tabaco îl chema pe câinele acela și Bakro l-a tăiat și l-a mâncat.
Biza: Mâncau catâri…
Ioniță: Prindeau catârii moldovenilor, că erau moldoveni care aveau cai. Le băgau în bordei, le tăiau și aveau carne de trăiau pe urmă ca și pașa.
Biza: Cred că ai mâncat și tu.
Ioniță: Și eu îmi coceam ardei și boabe de porumb….
Biza: Știi ce făceau? Făceau rusoaicele bazar, așa li se spunea. Da pe cine prindeau în orași, să mă fi prins pe mine cu fiul meu, îl punea cu forța să-și bată joc de mine. Ori frate, ori tată, ce era trebuia să-și bată joc de mine cu forța și dădea în el deasupra, romi de ai noștri… Erau batjocuri mari acolo în Bug.
LMC: Și d-stră ce făceați acolo? Care era ocupația d-stră?
Biza: Nu era nici o ocupație. Ce să spun? Mâncam ce găseam. Mergeam la floarea-soarelui și mâncam toată ziua și pe cine prindea, îi împușcau…L-au împușcat și pe…
LMC: Pe cine l-au împușcat?
Biza: L-au împușcat pe Istrate a lui Bâtu. El stătea acolo în floarea-soarelui și au tras în el și l-au împușcat și l-au omorât în floarea-soarelui.
Ioniță: Am stat acolo un an. După un an, mergeam în satul acela unde eram noi.
Mergeau în sat, tatăl, mama, sora și pe care prindeau jandarmii, îi puneau să-și iubească mama, sora.
LMC: Știu, știu…
Ioniță: Dacă nu mă crezi… îl știi pe cel care și-a bătut joc de mama lui. Numai Mîrado mergea în orași, Pulikă, Bărculikă, da noi nu aveam voie să mergem acolo.
Și au făcut acte și ne-au cerut la colective. Ne-au luat de acolo cu căruțele și ne-au împărțit în sate.
LMC: Nu v-au dus în pădure să tăiați copacii?
Biza: Aduceam porumb cu spatele.
Ioniță: Să-ți spun acuma. Ne-a ales Pulikă, vărul meu, unchiul tău ce-ți vine, că a murit și acum vorbim despre el…
Pe cine a ales? „Domnule Ioniță, mergi cu mine. El era Bulibașa, eu eram din ăla cum se cheamă, brigadier din ăla… cum e acuma. Și ne-a strâns pe mai mulți, ca să facem cărămidă, că ne ia un popă în primire să facem cărămidă, ca să facă o biserică cum era la noi în România, a spus popa ăla. Și se chema satul acela Secretara. Ce era acolo? Am făcut o groapă mare și săpam pământul din vale și umpleam groapa cu pământ și la urmă îl udam și erau două roate în pământ și era o prăjină din ăia lungă și trăgeam de ea și trăgeam ca catârii ăia de roată, ca să înmuiem pământul, și am făcut cărămidă. Și la urmă, m-am dat pe lângă popă ca să mă vadă pe mine popa…
LMC: Cum îl chema pe popă?
Ioniță: Nu mai știu cum îl chema.
„Ioane, tu numai stai la roată, te sui colo pe acoperiși, să pui țevile să stea mai bine.” Și m-a văzut Bălea și să mă dea jos, să mă dea jos, că eu am trecut la munca ușoară și el să muncească acolo… A venit popa și când a venit popa, i-au spus oamenii: „Ăla vrea să-l bată pe omul ăsta, ca să-l dea jos și noi avem nevoie de el, că el se pricepe bine ce are de făcut. Să nu îl dați jos de aicea.”
Și l-a luat pe Bălea și l-a bătut și a luat Bălea trei lopeți. Unde mergeam cu Pulikă să luăm pâinea. Ne dădeau pâine uite atât de mare, ulei. Pâini mari, să le aducem la muncitori să mânânce. Auzi, Lumino.
LMC: Aud cum să nu.
Ioniță: Să aducem pâinile acasă. Ce făcea Pulikă? Lua câte douăzeci de pâini și le lăsa la case să le luăm mai târziu. Am trăit acolo ce am trăit și s-a spart lagărul nostru. Părintele ne-a spus: „Fugiți. Să vă duceți în Burilovka la țiganii ailalți, acolo sunt mai mulți.”
Acolo era Mîrado, erau mii de oameni.
LMC: Unchiule, iertați-mă, dar vreau să vă întreb, ați construit o biserică?
Ioniță: Am făcut cărămida, am ars-o și la urmă am plecat, am lăsat-o așa.
Biza: S-a întors războiul înapoi… a venit războiul…
LMC: Pulikă spune în mărturisirea sa că au făcut o biserică, au făcut o mănăstire, au făcut ceva…
Ioniță: Despre asta e vorba, dar nu a mai fost timp să o terminăm.
LMC: Spune și el despre această biserică.
Ioniță: Nu a mai fost timp să o facem. Și ne-au luat cu căruțele și ne-au dus acolo.
Eu îi spusesem lui Pulikă că nu mă împăcam bine cu el. Și am spus lui Bandi cel bătrân, unchiul ei, și lui Mîrado că ei erau mai mari acolo: „Unchiule Bandi și unchiule Mîrado, eu nu mă mai împac bine cu unchiul Pulikă, că nu îl mai suport să fiu cu el în teritoriu.”
Și s-a băgat Mîrado și s-a băgat Bandi îl bătrân era unchiul ei, Mîrado ținea la mine, că era prieten cu tata, și ne-au luat oamenii aceia și ne-au băgat cu ei. Să mergem la muncă, să scoatem cartofi, să încărcăm vagoanele, n-aveam ce face. Veneau rușii pe cai de ne scoteau din bordeie să mergem ca să muncim. Mergeam la muncă și munceam.
A venit ordinul… era o baltă mare, să scoatem gheață. Să scoatem gheață, ca să o pună în broscări vara, la birturi și am făcut și pe asta și am scos gheața de acolo. Și am stat acolo mult și bine. Am stat cam multișor acolo. A venit Ilou acela, că era plătit de la Mîrado și i-a spus: „Bulibașa, ia-ți oamenii și fugi! Că noi vă lăsăm, că vine războiul din urmă și plecați în România, că nu mai depindeți de nimeni.” Și ne-a spus omul: „Gata, pregătiți-vă să plecăm!”
Și ne-am luat și am plecat și am ajuns înapoi de unde am plecat. Ne-am întors înapoi.
LMC: Spuneți acum și d-stră. Povestiți-ne ce știți.
Ioniță: Spune și ea tot așa.
LMC: Nu, nu, spuneți-ne ce ați mai făcut acolo la bordeie.
Biza: Acum au murit oamenii când am pornit la drum.
Ioniță: Atunci a lăsat Ițalo doi copii pe drum, că numai putea să le ducă…
LMC: Unde le-a lăsat?
Ioniță: Pe câmpuri.
Biza: Lângă foc.
Ioniță: Nu mai putea să-i ducă…
Biza: Nu mai aveam căruțe, nu mai aveam nimic.
Ioniță: Numai erau căruțe, cai, mergeam pe jos. Și unde mergeam pe jos, nu mai aveam nimic cu noi. Ne-a prins zăpada acolo și nu mai aveam unde să ne adăpostim. Ea avea un copil mic în brațe. Și copilul acela mic…
Biza: Era de șase luni.
LMC: Și cum îl chema?
Biza: Istrate îl chema.
LMC: Dumnezeu să-l ierte!
Ioniță: I-am spus: „Lasă-l din brațe și fugi unde ai putea, că nu mai avem ce-i face.” Eu îmi iau pe fica mea, pe tatăl meu, pe mama mea… ca să nu moară aicea.
Biza: Și eu am rămas cu ai mei…
Ioniță: L-a lăsat pe zăpadă, cu ochișorii deschiși….
Biza: A rămas cu ochișorii deschiși așa…
LMC: Lăsați-o să ne spună ea, că inima ei este plină de durere la acest gând.
Biza: Uite așa l-am pus pe zăpadă și a rămas cu ochișorii deschiși așa, că bătea viscolul în el. Și așa a murit înfășat și apoi am plecat.
LMC: Și cum l-ați lăsat d-stră așa și ați plecat și ce spunea inima din d-stră?
Biza: Apoi ce mai spunea inima? Că m-am pierdut și eu de el. Nu mai era. Nu mai se știa unul de celălalt. Nu mai eram.
LMC: Și vă durea inima de copilași?
Biza: Cum să nu mă doară. Atunci începuse și el să zâmbească, găngurea.
Ioniță: Și am făcut ce am făcut și am trecut dincoace. Am trecut dincoace. Am ajuns în Tighina și ne-au luat nemții de am trecut pe podul lor făcut din dube de am trecut în România, că pe podul de beton nu ne-au lăsat.
Biza: Nu ne lăsau să trecem dincoace.
Ioniță: Și ne-a luat neamțul acela și ne-a trecut dincoace, pe toți romii, de am trecut Nistru.
LMC: Un neamț?
Ioniță: Un neamț ne-a trecut, săracu: „Veniți după mine!” I-a făgăduit Mîrado poli din aur, dar el a spus ca nu vrea nici un aur de la noi și ne-a trecut pe podul acela și am trecut dincoace. Pod din ăla plutitor de vase, uite așa. Și am venit dincoace până în…
Biza: Ascultă, ascultă cum ne-a luat tifosu…
LMC: Lăsați-o să mai spună și ea.
Biza: Le-a prins tifosu pe oameni și pe noi nu ne-a prins. L-a prins pe Operatu, a luat-o pe Lubița, că tot din tifos a murit Lubița. Le-a prins pe oameni pe drum boala și au murit pe drumuri și a scăpat tatăl ei Operatu a scăpat și a venit. Nu mai aveam aur, nu mai era nimi, nu mai aveam corturi, vai de noi am venit și ne dădeau oamenii pe degeaba de mâncare, ne puneau de dormeam… Vai de noi eram…
Ioniță: Plini de păduchi pe noi, Doamne ferește…
Biza: Strângea cumnata mea Veta, fie iertată, strângea hainele de pe jandarmi, care mureau împușcați, jandarmii și oamenii. Ea lua hainele de pe ei și le punea în tren. Și acuma râd, că mi-am adus aminte că era Gaga, Gaga a lui Tonu, Orja unde a îngropat-o Tortică acuma, Ceandiri și strânsese Veta un sac plin cu haine cu puști pe care le lua și pistoalele de pe oamenii care mureau, care mureau pe drumuri că umblau copiii ei.
Îmi înghețaseră picioarele, se arseseră, că eu am venit cu picioarele numai așa pe desupra vagoanelor și s-a oprit trenul cu vagoanele cu nemții care erau răniți. Și ne-au văzut acolo și a coborât din vagonul lui și a venit la mine acolo, neamțu.
Și s-a uitat la picioarele mele și m-a întrebat neamțu: „Ce ai făcut?” Pe drum, am mers. Adevărat, îmi băgasem picioarele în cuptor, că înghețasem unde am fugit, că se degeraseră și se făcuseră… uite, am și acum am semne.
LMC: Ne arătați și nouă?
Biza: Vă arăt. Uite semne aicea, semne la buricele astea toate că rămaseră arse.
Și s-a dus neamțul acela la el în vagon, că nu mă putea duce cu el și a luat medicamente și leacuri și mi-a pansat picioarele. Și mi-a spus că mai învățasem și noi rusește.
LMC: Neamț era sau rus?
Biza: Neamț era. Și m-a învățat și mi-a arătat la câte zile să le desfac bandajele. Mâncați-aș gura, când am desfăcut bandajele după trei-patru zile, le-am văzut vindecate. Erau vindecate degetele picioarelor și mai puteam și eu călca așa. Că erau copiii lui Brati, adevărat: Ilia, Poida, Deordi…
Ioniță: Ceandiri…
Biza: Ceandiri era cu noi, că au rămas copilele cu mine. Și ei umblau și fugeau și căutau prin lăzi în gări și ne aduceau de mâncare, aduceau vinuri din găruri.
Era postul de Paște. Că am mâncat Sfintele Paști dincolo de Pitești. Și Istratică era micuț în scutece, era și Măzărica cu noi.
Când am văzut că am ajuns în România când a coborât Mărunțelu în Pitești și nu mai credeam noi că am ajuns în România. Ce era pe noi?
Trăgeau cu bombele, au luat ceafa, au tras cu bombele și au luat ceafa unchiului meu…
LMC: A cărui unchi?
Biza: A unchiului meu, fratele lui tata. Gogu îl chema. I-a luat ceafa și a luat schija și a rămas mort pe drum. Mureau pe drumuri, treceam peste ei așa, și pe drumuri când am venit dincoace și nemți, și romi și români, numai țineam sama…
Și am venit dincoace în România și nu mai aveam nimica.
Și după ce am venit de acolo, am făcut un cortuleț și să-ți spun despre fiica mea. Treceau oamenii și ea era sănătoasă atunci, avea patru ani sau cinci ani, și oamenii treceau la treierat. Eu lucram la cu el, două persoane și ea a spus:
„Vezi, tu, mamă, numai tatăl meu e de vină, că el ți-a spus să arunci pe frățiorul meu în zăpadă. El a spus să-l arunci în zăpadă, nu era bine să fi fost și el aici.”
Ne-am pus amândoi și am început să plângem. Oamenii care treceau la treierat, treceau pe lângă cortuleț s-au pus și ei și au început să plângă cu noi și ne aduceau mâncăruri de mila fetiței și a copilașului care a murit. Tocmai acum mi-a trimis bani.
LMC: Și ea plângea pentru el?
Biza: Dacă nu îl lăsam, nu era să-mi fie bine. A murit și fratele meu. Am tras necazuri multe acolo. A murit și Ludi și Orja. Lubița era cu Ilari, era măritată.