Astăzi 22 iunie 2005 suntem în Porumbacu de Jos şi ne aflăm la unchiul nostru Grancea Traian. Aş vrea să vă spun: “Bine v-am găsit!”.

Bine ai venit!

Vreau să ne spuneţi cine sunteţi d-stră, unchiule.

Eu sunt Traian Grancea a lui Rîmado şi al mamei mele Tereza.

Şi bunicul d-stră?

Pe bunicul meu îl chema Budulli.

Şi pe tatăl lui?

Pe tatăl lui îl chema Pilli.

Să aveţi noroc şi Dumnezeu să vă dăruiască mulţi ani sănătoşi!

Şi ţie şi familiei tale şi copiilor tăi şi soţului tău.

Vreau să ne spuneşi câţi ani aveţi?

Nouăzecişi nouă.

Nouăzecişinouă de ani! Dumnezeu să vă dea mulţi înainte!

Aveţi o sută fără un an!

Să-ţi dea Dumnezeu şi ție mai mulţi ca la mine.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă dea sănătate!

Să ai sănătate şi tu şi familia ta!

D-stră la o sută de ani, încă mai lucraţi?

Da, eu mai lucrez. N-am ce să fac pentru că n-am o pensie, n-am nimic.

Sunteţi sănătos, puternic.

Apăi şi bolnav sunt destul.

Da, ciocanul în mâna d-stră merge?

Mai lucrez, mai odihnesc, mai lucrez.

Vreau să ne spuneţi povestea Bugului. Suferinţa şi amarul necazului pe care pe care l-au dus romii noştrii. Vreau acum să mergeţi înapoi în *42.

Unde erați d-stră, cum v-au ridicat jandarmii, cum v-au dus?

De aicea ne-au dus.

Spuneţi-ne cum? Să trăiţi şi să aveţi noroc!

A venit un jandarm, jandarul Băduţ din Sanmeri. El a stat douăzeci de ani aicea la noi în sat şi avea ajutor pe Bulea, sergent major. Și a venit la noi şi ne-a spus că trebuie să pornim da nu ştim unde.

D-stră unde stăteaţi?

Pe câmp. Tot aicea în Porumbac.

Tot în Porumbac?

Noi aveam corturi şi cai şi mergeam cu caii la păşune şi porci şi cai ţineam. Şi lucram căldări pentru oi, pentru muls oile, de ţuică, pentru porci, tot felul făceam.

Şi d-stră aveaţi familie? Aveaţi copii? Aveaţi nevastă?

Aveam nevastă şi trei copiii.

Câţi ani aveaţi? Eraţi mare?

Păi, socoteşte. Sunt şaizeci de ani de când am venit. Doi ani am stat acolo. Câţi ani aveam? Aveam vreo treizecişişase, trezecişişapte de ani.

No, povestiţi-ne.

Şi ne-au dus. Noi eram cu corturile. ”În cutare timp să faceţi ce vreţi cu corturile voastre. “, au spus jandarmii …”Că pornim”.

Şi d-stră ce aţi spus? “Unde ne duceţi domnule?”

Păi, ce faceţi domnule cu noi? “Am ordin ca să plecaţi.”

Vreau să ne spuneţi, ce au spus oamenii aceia că vă dă? Că vă duc acolo la bine, ce v-au spus?

N-au spus.

Câţi romi erau aicea, erau mulţi romi?

Apăi eram soro.

Cam câţi?

Eram cam treizeci de familii aicea în sat.

Treizeci de familii?

În satul nostru. Noi mai ne despărţeam de satul ăsta. mergeam şi în Porumbacul de Sus şi la Săcăieni şi la Cârţa, la podu de la Cârţa. De acolo noi ne retrăgeam înapoi. Ne lăsau şi câte două săptămâni şi câte o lună, cum ne făceam act cu ei cu primărie. Lucram, umblam cu căldări, umblam pe sate până aproape de Braşov de ne vindeam marfa.

Şi iarna unde stăteaţi?

Aicea stăteam. Iernam aicea. De cu toamnă, veneam aicea.

Şi ce era atuncea când au venit oamenii de v-au ridicat?

Când au venit?

Ce era, vară, toamnă, iarnă?

În mai era. Două luni jumate pe drum.

Ce v-au spus oamenii?

“Faceţi ce vreţi cu corturile voastre că plecaţi. ”Domnu şef, cum să plecăm? Avem copiii mici, avem familie cum să le luăm pe drum? ”Eu ce i-am spus: ”Domnu şef, dacă avem căruţe şi cai”. Atunci faceţi şi amânaţi până achităm lucrurile. Să luaţi cai, hamuri, căruţe. Ne-am cumpărat cai. Spun romanes sau româneşte?

Spune-ţi romanes.

Ne-am cumpărat cai, hamuri şi am plecat. “Unde mergem, domnule? ” “Mă, cred că vă dă pământ să lucraţi. ”Eu, i-am spus: ”Măi domnu şef, la pământ de când sunt, n-am lucrat. Eu, am lucrat la meseria mea, la căldări şi la de ăstea. Ei, ăştialalţi băieţi care nu cunoaște meseria, mai lucră la pământ, la oameni, la rumâni. Le dă câte zece, cinșpe lei”, cum erau atuncea banii în timpu ăla patruzecişi patru.

Ne-a scris, ne-a scris lingurile, farfurile, tot ce aveam nevoie, hainele. Aveam haine, aveam destule… Şi cum le ducea-ţi în spinare?

“Măi, Traiane dă ordin să vă luaţi cai şi căruţe că peste o săptămână vă ducem cu cai și cu căruţe “.

Am cumpărat cai, am cumpărat hamuri, am cumpărat de toate. Am pus bagajul în căruţe şi nu l-am putut pune tot. Am mai lăsat aicea în comună. Puteţi să mergeţi cu mine aicea unde am avut haine şi toate celea. Am dus o căruţă de haine. Şi ne-a dus. N-a ştiut nimeni de ce. Câte unu zicea că face cu noi …Am făcut trei luni navetă, concentrare pe drum şi că ne întoarcem înapoi. Unii spuneau că ne vor da pământuri ca să lucrăm. ”Ce să facem măi, oameni că noi n-am lucrat de când suntem la pământ? ”Aveam bani. Am plecat cu bani. Aveam unmilionşipatrusutedemii când am pornit spre Rusia, şi cai şi căruţă. Şi uite că trăieşte şi omu ăla de la care le-am cumpărat. Am luat un cal. Am dat pe el patruzecidemii, am dat pe altul patruzecişioptdemii, am luat o căruţă am dat douăzecişidouădemii, am dat, am luat o pereche de hamuri, doişpemii din arnică. Am pornit la drum.

Şi copilaşii d-stră erau mari?

Aveam unul de şapte ani mai micuţu, unu era de unsprezece ani şi fetiţa era de paisprezece ani, mergea pe cinsprezece ani. Mi le-au omorât.

Ei mergeau pe drum cu d-stră?

În căruţă acolo. Am ajuns.

Da era numai cârdul d-stră, convoiu?

Da, da ne-am întâlnit şi cu oamenii d-stră, fato.

Pe drumuri v-aţi întâlnit?

Da şi ne-au cunoscut oamenii voştrii că umblau cu corturile şi ne întâlneam pe sate. Aşa. Am ajuns la Nistru. Până atunci n-am ştiut ce o să păţim. N-am ştiut. Că mergem şi ne întoarcem. Când am ajuns acolo la Nistru am spus: ”Bă, aicea gata cu noi: ”.

Am tras într-o parte. M-am dus în oraş, mi-am luat medicamente, chibrite, ţigări şi mâncare la copii. Am luat şi ceva pentru cai. Au venit la mine coloneluri, căpitani. Eu eram pârât că aveam bani. Da, eu banii le dădusem la altcineva în căruţă şi mi le ascunsese. “Măi cum te cheamă? ”. “Traian Grancea, domne din Porumbacu de Jos, judeţul Făgăraş. ”Că ţinea de Făgăraş atuncea.

Ştiu.

“Câţi bani ai? ” Eram oţâră băut că băusem cu un băiat pe care îl întâlnisem care şi el era concentrat din Porumbacu de Sus şi l-am strigat: ”Mă Mitică, să vii mă unde tragem cu căruţa “. Să dau bani, să scap, să fugim. ”Ei, nu ştii undeva aicea să dau bani, să mă duc îndărăt? ”. ”Nu te cumeta, că n-ai ce face. Da banii ştiu. “În armată băieţii unde erau concentraţi, luau, luau mărci. Şi eu mă gândeam: ”Aoleu, mă înşeală omu”. “Câţi bani ai? ””Opşpe mii, domne “. M-a luat gura. “Măăă, tu ai mult”. ”Da, domne, am avut da, convoiu din Porumbacu de Jos, le-am dat bani de a cumpărat căruţe, cai şi hamuri şi de toate astea”. Cum am şi dat bani împrumut de au luat căruţe şi cai. Şi, Luminiţă n-am mai văzut, au mai scris acolo că am optsprezecemii şi am schimbat optsprezecemii. Ce am făcut cu ei când am trecut Nistru. Am luat la copiii mâncare. Le-am luat o oală cu lapte, o pâine şi am dat banii toţi pe astea.

Şi pe unde aţi trecut Nistru? Cum se chema locul acela? Mai vă aduceţi aminte?

Tiraspol.

Nu, pe unde aţi trecut pe aicea prin România?

Pe aicea?

Da.

Am mers pe drum.

Pe unde aţi mers?

Păi, am ajuns în Galaţii Moldovei.

Din Porumbacu aţi luat-o pe Braşov?

Da.

Pe Braşov şi?

Am luat-o tot pe drumuri aşa mai pierdute.

Ca să nu vă întâlniţi cu nemţii.

Nu. Că nemţii nu erau. Ei erau în război, în faţă. Ocupaseră acolo Ucraina, Rusia şi eram numai cu jandarii noștri.

Erau buni cu d-stră?

Cum?

Jandarmii, românii, erau buni cu d-stră?

Da de unde să fie buni. Era un prefect vlah, ăla ne-a mâncat banii, mulţi bani.

Cum îl chema?

Apăi eu mai ştiu? Prefect, eu ştiu că îl chema. Îţi spune cum îl cheamă. Îmi era frică să întreb. Unde am ajuns acolo în Bug, acolo erau mulţi romi. Am ajuns cu toţi: Băduleşti, Ploieşteni, Bucureşteni …de unde nu erau? Din toate părţile.

Pe unde aţi trecut Nistru. Nu ne aţi spus. Pe pod, prin apă?

Pe pod, pe pod am trecut.

Şi aveaţi pahare din argint? Nu ne aţi spus. Ştiu că atunci cum aţi trecut podul, vi s-au confiscat toate astea.

Nu, nu atuncea.

Nu atuncea?

Mie mi-au luat două pahare de argint, jandarii din satul acela unde am stat.

De acolo din sat din Porumbacu?

Din Porumbacu de pe dealu Fia. Am stat într-un sat și s-a dat un ordin: ”Toată lumea să meargă cu căruţele, să meargă la cutare într-un sat vecin vo treizeci de kilometrii depărtare de unde stăteam. I-am spus la un copil a lui cuscra şi mai era un rom piţulesc unde avea cai buni şi i-am zis: ”Măi, ce vezi tu aicea sunt numai romi. Veneau copilaşii, veneau oamenii, rusoaice şi stăteau. Luau biciul în mână şi plecau. Am mers la prefect când a luat caii. ”Domnu prefect, ce faci cu noi aicea? Că uite oamenii mor de foame şi caii lor trebuie să bea apă. ”Da ce cai ai tu? ” “Am cai şi am plătit atâţia bani pe ei.” „Adă le “. ”Nu le aduc domnule. Dacă vă trebuie să vă cumpăraţi”. “Aicea nu e după tine. dacă se cere caii la armată, gata. „Eu când m-am dus la el, el a văzut caii. ”Ăştia cai ai tu mă? ”. “Ăştia “: “Ăştia o rămânea pentru mine. „„Domnule, da când o fi să plec, dumneata să-mi dai caii că dacă nu să şii că îţi tai gâtu”. ”Hotărât. ăştia rămâne. Azi mă plimb cu o pereche, mâine cu alţii”. Şi aşa a şi fost. Mi le-a luat.“Toată lumea că plecaţi la tren. ”

Unde?

Să mergem în Golta. La tren.

Şi acolo unde stăteaţi?

În corturile noasre.

Şi acolo unde stăteaţi? În corturile d-stră?

Nu mai aveam corturi. Nimic. Oamenii voştri stăteau în corturi, da noi nu mai aveam că le vânduserăm. Noi stăteam ca aici.

Toată lumea a plecat. Nu mai sunt căruţe, nu mai sunt nimic. Oamenii voştri şi ai noştri au dat drumu la fulgii din perini de s-a umplut toată lumea de pene de aicea până în Sibiu, numai pene erau. Şi au lăsat copiii vii. Şi când mergeau să ia seminţe din ălea de Floarea Soarelui, ruşii le împuşcau. Au împuşcat atâţia oameni. Şi ne-am dus trei zile şi trei nopţi.

Cu trenu?

Pe pământ. Ce aveam bagaj? Am luat ce am putut. Copilaşii tot pe jos, pe pământ. Să coborâm in Gladiovca să ne dea făină, să ne dea mâncare. Acolo ne-am pus să venim înapoi în România şi jandarii nu ne-au lăsat. Așea. Unde rămăsesem?

Acolo la prefect.

Când am ajuns la prefect, mi-a luat caii. A luat tot. La vreo patru, cinci zile, la o săptămână, la două. ”Toată lumea pleacă. Plecaţi că mergeţi la vagoane, la tren. “

Apoi, unde să mergeţi?

Să venim în România.

Apoi au trecut anii aşa de repede? Eu voiam să-mi spuneţi tot ce a fost acolo. Eu vreau să-mi spuneţi tot ce a fost acolo în Bug.

Apoi ăsta e Bugu.

Aduceţi-vă aminte.

Apoi acolo am stat atâta timp.

Vreau să ne povestiţi despre bordeie. Despre asta nu mia-ţi spus nimic.

Apăi asta vreau să-ţi spun.

Apoi spuneţi.

Acolo unde am stat, unde aveam căruţele şi caii noştri am stat cu toţii. Cine avea bani îşi cumpăra mâncare şi cine nu mergea şi fura porumb şi îl fierbea și îţi vindea şi ţie doi coceni pe o polovină, pe un leu.

Şi d-stră ce făceaţi cu familia, cu copiii?

Eu cumpăram mâncare la copiii mei. Cartofi, turtă, fasole, lapte.

Şi unde stăteaţi?

Afară. Sub cer.

Apăi nu v-au dus la bordeie?

Nu.

Unde aţi stat d-stră în ce sat?

Noi când am iernat am stat în Sucovka, judeţul Golta, Sucovca.

Şi ce era acolo?

Colectiv.

Şi unde stăteaţi?

Păi ne-a dat casă. Ne-au dat casă.

În greajduri, nu?

Ne-au dat casă.

Casă?

Când am luat-o să pornim la tren, am stat trei zile şi trei nopţi. Şi ne-au dus pe un câmp şi ne-au lăsat acolo. O oprit o santinelă. Trenurile erau în gară, cam la trei sate depărtare. Miliţia, aşa am auzit şi eu, au zis că au lăsat jandarmii unde ocupaseră, unde ocupaseră românii. Şi au spus că dacă daţi drumul la oamenii ăştia care sunt din România, noi nu mai dăm nici unul că dă ruşii peste noi. Nu ne-a spus şi atunci am luat-o pe jos înainte. Am luat-o înainte.

Apăi, unchiule Traiane, d-stră aţi trerecut, nu mi aţi spus …Eu nu am văzut nici un hitlerist, nu am văzut …

O sută şaptezecişişase de oameni s-au luat şi s-au ascuns în balega de vită.

De ce?

În balega de vită.

Apăi de ce s-au băgat acolo?

Dacă n-aveai unde? Apăi ce gîndeşti tu? Când cădea pe tine zăpada erai îngheţat. De frig, au murit mulţi oameni şi a dat şi zăpada le-a acoperit. Şi cine avea dună şi pături bune s-au trezit.

Păi, povestiţi-ne aceste întămplări.

Unii au murit acolo.

Vreau să vă aduceţi aminte tot ce s-a întâmplat, spuneţi-mi despre oamenii aceia, despre copilul acela cum l-au împuşcat, tot, tot, nimic să nu uitaţi.

Apăi nu uit.

D-stră eraţi mare, aveaţi aproape patruzeci de ani.

Luminiţă, s-a dus un om de a furat, un băiat tânăr şi l-a împuşcat şi s-a întors înapoi, s-a întors aducându-şi maţele în braţe.

S-a dus mătuşa mea să ia Floarea Soarelui şi au împuşcat-o în picior. Pe mâine când am plecat, ea a rămas acolo cu fiica ei că avea două fete, una a rămas cu ea acolo. Apăi ce-o mai fi făcut, nu ştiu. Apăi, copii aruncaţi pe drumuri, nu mai ştiu câţi mureau de foame. Aruncau copiii şi rămâneau aşa pe drumuri vii…

Şi copilaşii d-stră?

Le-am dus până acolo.

Cum? Au rămas acolo? Spuneţi-ne.

Au rămas acolo. Şi pe mine mă băteau cu fieru ruşii, hitleriştii şi jandarmii.

De ce vă băteau?

Apăi de ce? Ştiu eu? Ştiam eu să vorbesc cu ei? Mă băteau, dădeau în mine jandarmii, ruşii…. Nu ne dădeau voie să ieşim afară să ne luăm apă, numai şapte oameni.

Numai şapte oameni aduceau apă?

Toţi odată. Cine prindea să bea apă, bea. Cine nu, nu.

Şi de unde aduceaţi apă?

Din fântână.

Traian fiul: Apăi spune cum va-ţi umplut de tifot.

Din cauza sărăciei şi a mizeriei ne-am umplut de tifot. Mâncau din noi păduchii şi umblau pe noi cum arunci nisipul pe om că nu aveam ce mânca şi mureau. Mergeam să îngrop pe unul şi îngropam şi puneam în groapă şase..

Şi unde le îngropaţi?

În pământ, fără copârşeau, fără nimic…

Le puneaţi aşa în pământ?

Ca pe animale.

Puneaţi şi mai mulţi oameni într-o groapă?

Ce să fi făcut? Apăi mai eram în stare …că eu am îngropat atâţia oameni.

Câţi oameni aţi îngropat?

Peste o sutăşaptezeci…. cam vreo douăsute de oameni.

Din douăsute de oameni, ne-am întors înapoi treizecişicinci de oameni.

Şi unde le îngropați, unchiule Traiane, în cimitir?

În cimitir că era cimitir acolo. Da, au murit destui şi pe câmp.

Şi satul acela cum se chema?

Suhovca. Sucovca, judeţul Golta.

Şi oamenii, ruşii vă lăsau să le îngropaţi în cimitir?

Apăi era musai. Ne puneau jidanii şi hitleriştii să le îngropăm în sat. Ăia unde au intrat în bălegar n-am mai putut să le scot. Am pus zăpadă peste ei să nu li se mai vadă picioarele “Mă, îngropați oamenii ăştia să nu li se mai vadă picioarele “, spuneau jandarii. Au mers tineretu ăsta cu lopeţile şi au aruncat zăpadă. Şi odată aud un zgomot: ”Îîîîîîîîî”. Mă, aicea e ceva “îîîîîîîî”. ”Du-te mă, hai să dăm că ne-am îngheţat”. Și trag o fată de picioare şi trag pe cineva de picioare. Ea se pusese peste doi copii şi am scos-o şi pe ea şi pe copii. Ăilalţi toţi câţi erau osutăşaptezeci, acolo au murit. A rămas ea cu noi. A rămas un an de zile, până la Paşti şi s-a dus în Golta. Acolo era un lagăr.

Mai trăieşte femeia aceea?

De unde să ştiu că nu era din neamul nostru. Era lăiaţă. De ce să spun minciuni. Avea vo şaptesprezece, optsprezece ani. Avea un copilaş de un an şi o fetiţă.

 

Şi ce vă mai aduceţi aminte din astea vreau eu să ne povestiţi. Ştiu că vă este foarte greu şi vă îndurerează inima dar trebuie să-mi spuneţi prin ce aţi trecut ca să se știe aceste lucruri ca să nu rămînă în uitare.

Să fug?

Nu. Să ne spuneţi întâmplările acestea. Ştiu că vă îndurerează inima.

Apăi ascultă tu la mine. Câte le-am tras eu.

Vreau să ni le spune-ţi.

M-a trimis jandarmu să fur lemne. Îmi dădea puşcă. Mă împuşca, n-aveam ce să fac. Nu ne lăsa să ne încălzim şi noi nici un pic şi îi aduceam lemne şi el ne bătea şi punea câinii pe noi de ne tăiau hainele, pe noi, ne sfâşiau hainele pe noi.

Dar vouă nu vă dădea lemne pentru, numai pentru el erau lemnele?

Noi făceam focu cu paiele, nu cu lemne. Or să-ţi dea şi ţie vreo coajă de mămăligă ori ceva? Ăla mi-a luat mie două, Marllea, două pahare de argint.

Apoi, povestiţi-ne cum vi le-a luat.

A venit şi mi-a rupt picioru jermanu, voia să umble cu nevastă mea şi eu am fugit după el, că aveam copii. Am luat şi am căzut şi el a dat şi mi-a rupt piciorul. A mers mai înainte şi a omorât-o.

Pe femeia d -stră?

Au rămas copiii şi s-au umplut de tifot.

Cum v-au omorât nevasta, spuneţi-ne. Cum au omorît-o?

A împuşcat-o în cap. A prins-o pe câmp şi s-a dus după ea …eu nu mai puteam să merg după el. Şi el mi-a rupt picioru. A dat cu o țeavă şi mi-a rupt picioru hitleristu, să-mi ia nevasta ca să-şi bată joc de ea.

Ea nu s-a lăsat şi a omorât-o. A împuşcat-o în cap. Nici vai nu a făcut.

Dumnezeu s-o ierte!

S-o ierte Dumnezeu, soro!

Cum o chema?

Măria.

Dumnezeu s-o ierte!

Marea. Marea.

Dumnezeu să aibe milă de ea şi de toţi oamenii noştri care au murit acolo în Bug!

Apăi au murit destui. Apăi dintr-ai voştri …

Şi aţi rămas cu copilaşii atuncea?

Au murit şi copii.

Apoi au murit înaintea ei?

După ea.

Povestiţi-ne.

Au murit după ea. De tifot că nu mai avea cine să le poartă de grijă. Au murit. Aruncau şi copiii în apă. Le arunca hitleristu în apă.

De ce?

Ca să le omoare.

În Bug?

Nu, acolo în sat.

În apa Bugului?

Nu, era un lac acolo în sat.

Şi arunca copiii acolo iarna ca să moară?

În apă.

De ce?

Numa ca să le distrugă să moară copiii.

Fără să-i fi făcut nimic?

Apăi ce să-i fi făcut. Puteam să-i facem ceva? Şi nu ştiam limba lui şi ei vorbeau cu noi în limba lor. Ne împuşcau.

S-a dus o femeie de a furat, să fure două cepe şi a împuşcat-o. No?

Si ce făceau oamenii acolo?

Sufereau de foame.

Lucrau la colhozuri?

Munceau la colhozuri, munceau.

Mergeau săpau, apăi ce făceau? Spuneţi-ne. Apăi eu să vă spun?

Apoi numai în anul viitor au început să ne dea de lucru. În anul unde am plecat de aicea nu ne-au dat de lucru.

Nu munceaţi?

Nu că ne-a prins iarna. De cu primăvară noi am cerut: ”Dă-ne domne de lucru, dă-ne de mâncare că murim”. Ne dădea câte unb pic de pâine de nici nu puteam s-o mâncăm. Am suferit.

De unde v-au luat paharele de argint?

Eu eram cu piciorul rupt. Femeia era moartă. Copiii erau morţi. A venit, a căutat înăuntru în casă. Mi-a găsit paharele. Le-a luat: ” Lasă-le domnule. Mă laşi sărac”. M-a bătut şi aşa cu piciorul rupt. Mi-am făcut aşa, nişte lemne mi-am pus acolo legate cu sîrmă ca să pot să stau.

Şi acum vă mai doare piciorul?

Păi de acolo piciorul e schilodit. E bolnav.

Aveţi shijă în el?

Poftim?

Aveţi shijă de la glonţ în el, acolo?

Nu.

Şi ce vă mai aduceţi aminte?

Mi-a rupt picioru…Am luat o bucată de blană şi am strâns acolo …

V-aţi făcut o atelă. Ştiu.

Şi mă ungeam cu ţuică.

Păi de unde aveaţi ţuică?

Aduceau ruşii şi mai mergeau oamenii de cumpărau.

Vă împăcaţi bine cu ruşii?

Cu ruşii, erau…mergeam bine.

Despre hitlerişti, nu prea am văzut în amintirile d-stră. Ce vă făceau hitleriştii?

Te omorau.

Erau răi? Şi românii?

Românii umblau după femeile noastre.

Şi românii ce vă făceau, românii jandarmi?

Românii ăia ne omorau de tot.

Şi românii umblau după femeile d-stră?

Păi erau acolo treizecişitrei de jandarmi unde erau în comună şi vo treizeci de dulăi din ăia mari unde le puneau pe noi de ne omorau.

Apoi spuneţi-ne ce vă făceau ca să se ştie să vadă oamenii prin ce aţi trecut. Noi trebuie să ştim aceste lucruri.

Cine?

Romii din întreaga lume.

Apoi de unde mai ştim că o murit atâţia.

Oamenii toți care aud aceste întâmplări pe care d-stră le spuneţi. Ei trebuie să ştie.

Din străinătate?

Şi trebuie să ştie şi cei care au fost duşi acolo pentru ca să rămână copiilor lor.

Apă, Luminiţă ştii cum mureau oamenii? De foame şi plini de păduchi mureau şi de tifot. Apăi ai voştri. I-am găsit de un stânjen de aicea şi până în drum, mai înalţi ca mine şi uite aşea împachetaţi cum ai pune snopii şi acolo au rămas.

Cine îi omorâse?

Hitleriştii, hitleriştii I-au omorât şi eu i-am văzut în Chitina.

Când v-aţi dus ori când aţi venit?

Când am venit.

Când aţi venit?

Da. Eu spun lucrul acesta şi poţi să întrebi şi pe bătrâna.

Apoi spuneţi-mi, spuneţi-mi ce aţi văzut acolo?

Le-a omorât acolo la Nistru, în Chitina. În oraşul acela nu mai era nimeni şi pe stradă erau puşi unul peste altul omorâţi. Ce era acolo? Încă odată cât mine de înalţi şi puşi grămadă acolo pe drum.

Nu ştiţi de ce le-au împuşcat?

Apăi nu pot spune. Tu pe mine mă întrebi de ce?

A fost… Am să vă spun eu. Acolo a fost un bombardament şi era un bombardament. Şi în gara trenului acolo lăngă gară că ei şi-au făcut de mâncare şi au făcut foc şi le-au văzut avioanele de sus şi au crezut că acolo este inamicul şi le-au împuşcat.

Nu, soro.

Spune cineva lucrul acesta. Mai mulţi povestesc despre asta.

Nu. Erau îngheţaţi toţi. Erau împuşcaţi.

Împuşcaţi?

Da.

D-stră vă întâlneaţi cu oamenii noştri?

Apăi cum să nu.

Spuneţi-mi.

Ne întâlneam cu ei.

Vă cunoşteaţi?

Apăi cum să nu ne cunoaştem soro. Au dat pentru noi galbeni şi am dat şi noi. Noi am trecut primii. Dădeau în ei Băduleştii: ”Veniţi şi ne scăpaţi”. Noi le scăpam pe ai d-stră că veneau hoţii ăia să le fure. Când strigau: “Măi, Făgăraş, haideţi”. Luam furcoiele, luam bîtele, prăjinile şi mergeam şi le scăpam. Oameni harnici ai d-stră.

Şi se furau romii unii pe alţii?

Îşi fura pâinea. Apăi cînd îşi cumpăra de la bazar, îi lua pâinea din mână, îi lua farfuria plină cu mâncare din faţă, ăla bulhuloza. Apăi, eu mint? Să nu mă mai scol de aicea.

Şi oamenii d-stră erau toţi într-un loc sau şi d-stră eraţi împărţiţi acol, acolo, acolo…?

Apăi nu erau numai într-un loc, erau în mai multe. Dar ai noştri acolo au fost în locul acela.

Într-un loc.

Da, cu oamenii voştri.

Şi cum aţi auzit când aţi venit?

Am trecut Nistru că nu ne-au lăsat hitleriştii să trecem pe pod.

Spuneţi-ne mai multe întâmplări din acestea.

Apoi omoruri…omorau ruşii, omorau hitleriţtii…Omorau şi pe jidani ai noştrii românii. Hitleriştii mergînd pe drum te împuşcau.

Spuneţi-ne un pic despre femeia d-stră, să ne întoarcem un pic înapoi. Ce s-a întâmplat cu …

Ce s-a întîmplat cu femeia a mea? Am vrut să merg în sat, să mă apropii mai mult de tren că era departe trenul. Numai hitlerişti, ruşi şi români. Tot pe jos, tot pe jos, tot pe jos. Hitleristul tot s-o ia, tot s-o ia, eu, după el. ”Nu, domne “. nu aveai cu cine te înţelege.

Era frumoasă mătuşa? Era frumoasă?

Da. Când a văzut, mi-a tras una hitleristu, mi-a rupt picioru…

Eu n-am mai putut merge după ea. M-a luat durerea.

Şi pe ea?

A împuşcat-o în cap. Aşa mi-au spus băieţii unde erau acolo. Şi m-am târât până acolo şi am îngropat-o …şi au îngropat-o. Copiii, copiii le-am luat cu mine şi ne-am întors înapoi în grajdurile acelea …Au pătimit şi s-au umplut de tifot şi au murit. Luau copiii şi le aruncau în apă care erau mai mici, hitleriştii nu romănii. Apoi, ruşii, tot la fel ne omorau: să nu luăm apă, să nu mâncăm, ne băteau cu fieru noptea. Doarmeam de frică cu frica în noi.

Vă băteau, nu aveaţi voie să ieşiţi afară?

Da, la uşă stăteau. La uşă, soră. Să mă bată D-zeu! La uşă. Şefu ăla unde îl aveam în judeţul Golta, criminal. Criminal mare. Te omora, criminalul.

Cine era? Hitleriştii…?

Păi hitleriştii erau aliaţi cu ruşii erau aliaţi. Puneau câinii pe noi, ne băteau, ne sfâşiau hainele. Omorau oamenii în bătăi, pe copiii …

N-aveai cum să te bagi, n-aveai…Apăi, românii erau turbaţi.

Apăi a dat D-zeu şi am venit de acolo. Da te omorau. Era unul Volodea. Trecea pe cal. Dacă te găsea pe câmp, te împuşca. Dacă te găsea pe drum, te împuşca. Ruşii tot la fel, naziştii tot la fel.

Şi când a venit vara, v-aţi făcut…Unde stăteaţi?

Ne-am făcut bordei. Am adus lemne, paie şi am pus pământ.

Şi erau multe bordeie acolo?

Acolo erau multe, Luminiţă, în frigul ăla. Da au rămas numa vreo douăşpe familii încolo toţi au murit.

Şi câţi v-aţi întors înapoi?

Păi cînd ne-am întors, vo treizeci, treizeci de aicea de la noi. Treizeci de oameni.

Cum v-aţi întors înapoi?

Pe pământ. Mai cu trenul, mai pe jos, pe pământ mai mult.

Nu se lua nimeni de d-stră?

Ne trăgeau câteodată jos din tren…naziştii că era război, ruşii …

Pe drum au mai murit oameni?

Au murit destui. Naziştii se duceau tot pe tren …

Şi aţi ajuns înapoi încoace.

Au luat familii din Mediaş şi nu s-au mai întors.

Şi?

N-am mai auzit de ei. No, uite aici era o familie, n-a mai rămas nimeni din ei. Ei erau în armată cu românii.

De unde era omul acela?

De aici din Tălmaciu, unchiul meu.

Unchiul d-stră? Deci, erau între d-stră oameni care mergeau pe frontul românesc.

Un băiat era în armată. Era cătană. El avea patru copii. Nevasta lui a murit, toţi au murit, fetele lui au murit, nevasta lui a murit. Eu le-am îngropat. Să nu mă mai scol de aicea.

Şi băiatul acela unde a fost în armată?

S-a întors şi ăla a trăit când ne-am întors din Rusia. A venit, ăla a venit.

A venit după d-stră în Rusia?

A venit până la Nistru, da s-a întors înapoi că ne căuta peste tot. Nu l-au lăsat ca să treacă.

Şi cum d-stră romii eraţi în armata română şi familile d-stră erau duse la Bug? Erau multe familii?

A venit unul în concediu. Uite, aici era casa lui, îmbrăcat, cătană. Şi i-a spus jandarmul de aici: ” Dă-ţi hainele jos şi le punem la poştă şi mergi cu familia ta “.

Deci, el a venit de pe front că a auzit că familia lui pleacă?

Nu, nu a ştiut.

Şi a luat hainele de pe el, i-a spuneţi-ne.

A luat hainele de pe el, a luat hainele şi le-a trimis cu poşta înapoi la Râmnic.

Aşa? Şi Hermanul acela mai trăieşte?

A murit. De vreo zece ani, sunt.

D-zeu să-l ierte. Mai trăieşte cineva din familia lui?

Mai este fiul lui.

Câţi ani are?

Păi are că şi el a fost în Rusia, ăla unde ţi-am spus că avea şase ani.

Şi când v-aţi întors înapoi v-a dat cineva ceva?

Ce să ne dea? Nu ne-a dat nimic.

Şi românii ce v-au spus?

Cine?

Oamenii din ţară.

Le-a părut bine că am venit.

De aicea din sat?

Le-a părut bine. În ziua de Paşti am intrat. Era Paşte când ne-am întors acasă. Şi eu am ajuns chiar în ziua de Paşte acasă.

Şi oamenii au venit, v-au adus mâncare?

Ne-au adus mâncare, au venit.

Şi am venit Luminiţo până în Galaţii Moldovei şi ne-a dat jos de pe tren, toată lumea, toată. Şi noi eram păziţi de jandarmi şi ne-au dus într-un bloc de ne-au băgat la parazitare cu hainele. Ne-au băgat într-o dubă şi cădeau păduchii, nu, numai de pe noi şi de pe armată, de pe toţi. Ne-a aruncat hainele şi ne-a tuns. Acolo s-au pierdut de atuncea păduchii. Şi, am mai înoptat o noapte şi ne-a dat paşaport să mergem pe tren şi unde este Cruce Roşie, să ne dăm jos şi să mâncăm: să ne luăm de acolo ce vrem, ceai, caş, şuncă, ce ne dădea. Da, mai mult pe jos am venit. Venea cîte un tren, te dădea jos, te arunca şi o luai pe jos pe lângă linie şi românii îţi dădeau câte un pic de pâine să bagi în gură.

Şi trenurile erau marfari din acelea, da?

Da, marfari din acelea.

Traian fiul:

Pe vagoane, pe acoperişuri.

Când am venit de acolo, trei zile şi trei nopţi nu am văzut pământ, numa apă. Am avut noroc că altfel mă împuşcau naziştii.

Şi când aţi ajuns aici era bine?

Când am ajuns era bine cu oamenii noştri. Ne-au primit, ne-au adus mâncare.

Acum ştim că fiecare om unde a fost dus acolo în Bug trebuie să primească şaptemii de euro. Cum spuneţi, banii aceştia sunt mulţi pentru suferinţele îndurate? Pot plăti necazul d-stră?

Nu. Necazurile şi suferinţa noastră nu. Apăi nu se plăteşte, soro. Nu, nu, nu.

Apăi paharele mele de argint cât făceau? Mi-au luat treizecide galbeni, mi-au luat paharele şi eu n-am putut să spun nimic că mă omorau jandarmii şi naziştiişi ruşii.

Unchiule Traiane, aveţi o sută fără un an. Mulţi înainte! Aveţi vreo pensie, vre-un ajutor, primiţi de undeva ceva?

Nu am primit de la nimeni, nimic.

Şi atunci cum trăiţi?

Mai lucrez, mai trimit copiii cu lucrurile, mai merg cu căruţa de mai îmi iau şi eu câte un leu, doi să mai îmi iau ţigări, leacuri.

Ştiu că Traian este fiul d-stră şi vreau să ne spuneţi cum vedeţi d-stră această problemă a romilor? Tatăl d-stră nu a primit aceşti bani şaptemii de euro.

Traian fiul:

Păi ascultă Luminiţo. Am făcut actele când a fost scrierea aceea cu deportaţi şi am făcut și hârtiile. Dar el când și-a făcut actele a fost o greşeală căci ungurii erau în Transilvania şi ei nu au scris corect numele. În loc de Grancea au scris Grancsia şi acuma când s-a terminat, jandarmii n-au ştiut să scrie corect actul Grancea. Au venit cecurile da n-am putut să le ridic până în prezent pentru că acolo scrie Grancsia şi el este Grancea. El este un om bătrân. Am vorbit cu el despre suferinţa aceasta şi necazul prin care au trecut romii noştri din toate judeţele, din toată ţara, oamenii noştri care au fost deportaţi în Trasnistria. Mi-a spus şi mi-a povestit despre chinurile lor şi cum mureau. Au murit sute de oameni sub privirea tatălui meu şi a femeii lui. Când iei nevasta de la bărbat să-ţi baţi batjocură faţă de ea. Îl băteau şi îşi băteau joc de el, îl omorau. De vedeau fată mai frumoasă fecioară, puneau mâna şi ea nu avea nici o putere şi o siluiau. Au ajuns îmi povesteşte el, suferinţi de cănd au plecat până au ajuns acolo. Când au ajuns la locul de destinaţie acolo în Trasnistria, mi-a spus că le-au dus să le facă oameni bogaţi. Cănd au ajuns acolo era cu totul altceva. Le-au minţit. Le-au luat primadată averile, caii lor, căruţele. Tot ce aveau mai bun le-au luat. Le-au lăsat goi doar cu hainele de pe ei. Şi acelea le vindeau de pe ei. Când au ajuns iarna le-au băgat în greajduri. Mi-a povestit că am povestit de multe ori cu el şi cu alţi bătrâni. Da, el acuma e bătrân. El e cel mai bătrân din generaţia lui care mai trăieşte din cei care au fost duşi. Când au ajuns acolo le-au băgat înt-un grajd. Da, nu că erau prea mulţi da mirosul acela de balegă, de greajd şi frigul până a doua zi a omorât foarte mulţi dintre ei.

Traian batrânul:

Da şi pe drum când le-a dus când ne-a dus tot eu le strângeam şi le îngropam.

Traian fiul:

Când a dat tifotul peste ei, nu biruiau să le îngroape. Până se întorceau, alţi mureau şi nu mai ştiau cum să sape pământul acela îngheţat. Bătrânul tăia cu toporul în pământ două rânduri, cinzeci de centi, făcea groapa cu securea şi ardeau paie să poată încălzi pământul să poată îngropa morţii.

Când vedeau naziştii că încălzeau pământul spuneau că destul şi pentru ei nu le interesa numa să le bagă şi să nu se vadă.

Şi cum spuneţi d-stră că banii aceştia care se dau …

Traian Fiul: Luminiţă e om de nouăzecişinouă de ani. Vorbesc în general pentru oamenii aceștia care au fost duşi. Banii ăştia şaptemii de euro unde s-au dat pentru despăgubiri nu sunt plătiţi nici o lună de zile din suferinţa lor pentru că lor le-a rămas rană în suflet. Când îşi aduc aminte că le-au murit oamenii acolo şi ei nu pot să meargă la cimitir cu o floare şi o lumânare, vin şi plâng zile întregi, zile întregi când îşi aduc aminte suferinţa. Nu mai poate bătrânul să îşi aducă aminte, nu mai poate în totalitate să-şi aducă aminte suferinţa. Acum anii sunt prea înaintaţi ca să poată descrie toată situaţia ce a fost acolo. Da cu ani în urmă, el îmi povestea şi plângea prin ce chinuri a trecut. Cum i-au omorât nevasta sub privirea lui. Prima dată i-au rupt piciorul căci el s-a opus ca să nu o ia. Când a văzut i-a tras una cu sapa şi astăzi suferă cu piciorul acela că atuncea când i l-a rupt a luat scânduri şi şi-a pus el cum a putut.

Traian bătrânul: După ce mi-a rupt piciorul m-am tras aşa la copilaşi.

Traian fiul: Trebuia să le poarte de grijă la copilaşi după ce a rămas fără nevastă. După asta fraţii mei vitregi, au murit prima dată ăia mici de paişpe ani şi şapte ani şi la urmă a murit şi fata.

Traian bătrânul: “Nu mai îmi da tată să mănânc”

Spunea ea?

Traian bătrânul: Nu mai puteam merge nicăieri. Nu mai puteam merge în sat că piciorul era rupt.

D-zeu să o ierte acolo unde este!

Şi a murit şi tatăl meu a murit. Să ştiţi că noi, tatăl meu …

Traian fiul: D-zeu să-l ierte!

El voia să meargă în Rusia.

Traian fiul: În Rusia să le facă un monument. Ştiu că avea mari planuri. D-zeu să-l ierte pe tatăl tău, Luminiţă că eram prieteni.

Eu la toamnă va trebui să merg acolo în Rusia să văd urmele acelea pe unde aţi umblat. Filmul acesta va arăta la toată lumea ce s-a întâmplat cu romii.

Traian bătrânul: Luminiţă, dacă o fi să merg cu oamenii în Rusia, să merg şi eu apăi nu mai îmi trebuie nici un ban.

Aţi vrea să mergeţi şi d-stră?

Traian fiul: Cine? Bătrânul?

Da, bătrnul.

Traian fiul: Apăi dacă se poate. Să-şi asducă aminte.

Noi vrem să cerem nişte drepturi pentru d-stră.

Traian fiul: No, apo dacă statele acelea, noi nu le aducem nici o vină. Erau alte vremuri, altă conducere, aveau altă mentalitate, era Hiclăr. Oamenii aceştia de astăzi sunt democraţi, oameni ce îşi dau seama. Ei ar trebui să găsească o soluţie adevărată după suferinţa şi necazurile îndurate prin care au trecut ca să le facă şi lor un ajutor să le dea alinare în suflet la atâta suferinţă încât ei să spună: ”Uite după atâţia ani şi-au adus aminte că statul german a participat la aceea deportare, şi-au adus aminte de noi şi nu au uitat suferinţa prin care am trecut şi să ne dea şi nouă un ajutor câte zile mai avem până rana din suflet. ”

Aşa este. Acum la o sută de ani, bătrânul d-stră încă mai lucrează.

Traian fiul: Acum la ani ăştia nouăzecişinouă îi este ruşine să ceară de la mine douăzecidemiide lei ca să-şi cumpere un pachet de ţigări. Eu îi dau că este tatăl meu şi nu pot ca să nu îi dau şi poate că mă aude o ţară întragă, lumea întreagă că spun că nu-i dau să îşi câştige.

De unde să mai câştige?

Traian fiul: Dar el lucrează. Îl caută foarte mulţi oameni ca pe un bun meseriaş ce a fost în viaţa lui. Vin îi mai aduc mâncare, îi mai aduc ţigări, medicamente, leacuri.

Mama mea e la fel are optzeci de ani fără doi.

Mulţi înainte!

Şi ea e bolnavă de frică. Are suferinţă cardiacă. Şi de ea au vrut să-şi bată joc atunci acolo în Rusia că era fecioară. Din cauza aceasta ea s-a îmbrăcat bărbăteşte ca să nu se ia de ea. Îmi povestea de foarte multe ori mama mea. Umbla îmbrăcată în pantaloni ca să nu se dea naziştii la ea.

Traian bătrânul: Luminiţă şi când am venit din Rusia şi am venit aicea, mi-am făcut cort , ne-am făcut unii bordeie. Veneau naziştii şi că nu aveau neveste.

Traian fiul: Când s-au întors naziştii înapoi.

Traian batrânul: Când s-au întors nemţii că se trăgeau înapoi ….

Şi s-au dus şi s-au ascuns în porumb.

Traian fiul: Femeile.

Traian bătrânul: Când au ajuns aicea, veneau după noi să le dăm femei. Fugeau după femeile noastre şi căutau să le prindă şi românce, da mai mult femei de ale noastre. Şi aicea ne băteau naziştii când ne-am întors înapoi.

Când v-aţi întors înapoi din Rusia, naziştii mai erau aici?

Traian bătrânul: Se întorceau. Apăi au fost cu războiul înapoi…

Au pierdut naziştii că au venit ruşii.

No spuneţi-ne acum: Nu ar fi bine ca acuma să aveţi şi d-stră o pensie pentru că sunteţi bătrân.

Traian bătrnul: Ar fi dar cine îmi dă? Nu mi-a dat nimeni nimic.

Noi prin acest interviu o să spunem oamenilor acelora care au făcut această greşeală să rectifice cecurile şi să vă primiţi şi d-stră banii. De asemenea vom încerca să obţinem pentru oamenii care au fost deportaţi să le obţinem o pensie.

Traian bătrânul: Apăi aşa am vrut şi noi un pic de pensie că oamenii ăştia batrâni, nu mai putem să lucrăm şi ne trebuie să ne luăm şi noi medicamente, să ne luăm şi noi o mâncare.

O să cerem de la oamenii aceia.

Traian bătrânul: De la germani că ei ne-au dus şi şi-au bătut joc de noi şi de averile noastre.

Şi de la statul român pentru că şi el este vinovat de treaba aceasta.

Traian bătrânul: Şi românii sunt de vină, Antonescu..

Şi cum vedeţi d-stră unchiule Traian nu ar fi bine să avem şi noi un Muzeu Romano?

Traian fiul: Acum ţările străine unde au participat la acel Holocaust era foarte bine pentru generaţiile care vor veni să avem şi noi un muzeu, o istorie care să-şi aducă aminte.

Traian bătrânul: Să mergem cu micuţii să le arătăm: ”Uite mâncate-ar bunicu ce am păţit. Uite aşa, uite aşa”.

Să le povestim şi d-stră şi copiilor d-stră prin câte suferinţe am trecut.

Traian fiul: Trebuie neapărat. Am auzit că în celălalte ţări sunt muzee romane. Si unde am suferit si au trecut prin aceste necazuri de au fost deporeportati. Deci statul German, Anglia, Franţa, Elveţia, aceste ţări dacă şi-au adus aminte de noi, noi le mulţumim că şi-au adus aminte da, târziu, târziu, după atâta suferinţă …

Traian bătrânul: Şaizeci de ani să nu îşi aducă aminte …

Traian fiul: Suferinţa pentru toată ţara pentru că s-au dus sute de mii de oameni şi s-au întors câţi au putut.

Traian bătrânul: Mii, sute de mii de oamenii au murit acolo, si au murit infometați.

Numai de aicea de la noi din sat au mers două sute şi s-au întors treizeci.

Treizecişişase.

Traian fiul: Treizecişişase de oameni. Copii lăsaţi pe drumuri îşi aduc aminte bătrânii ăştia care mai trăiesc cănd se întâlnesc şi povestesc despre chinurile şi necazurile care au fost acolo şi cel care are bani cumpără o lumânare şi o aprinde pentru mortul lui care a murit în Rusia.

D-zeu să-i ierte pe toţi care au murit! Amin!

Traian fiul: După atâta suferinţă bătrănul nu mai poate să vorbească că are nouăzecişinouă de ani, dar după tot ce a povestit el şi după tot discursul rog statele care sunt puternice să nu uite să scoată rana din sufletul bătrănilor care mai sunt şi să le ajute.

Să le ajute pentru că ei au fost deportaţi. Ei şi aicea se ţtie foarte buine cum trăiesc. La nouăzecişinouă de ani să îţi mai câştigi păînea e fdoarte greu. El nu merge la nimeni să ceară, să cerşească: El a fost un om bun în viaţa lui.

Traian bătrânul. Eu nu cerşesc.

Traian fiul: Lui îî este ruşine să meargă să cerşească la anii lui. Mai îşi lucrează cîte ceva. Dacă îi dă omul cinci mii de lei, el îi face un lucru care valorează mult mai mult, numa aşea să-şi facă de lucru.

Vreau să spun să trăiască toţi guvernanţii şi să se gândească şi la romi şi să nu îi uite. Mă adresez la toate Forurile şi Fundaţiile Internaţionale să ajute aceşti bătrâni care mai triesc să le scoată suferinţele din suflet.

Ce spuneţi copiilor, copiilor ce vor veni şi vor asculta întâmplările acestea şi peste o mie de ani.

Spuneţi-le un mesaj unchiule Traiane.

Traian bătrănul: Să trăiască toată lumea romii şi şi românii că lângă noi suntem.