Mihai Lucia – Locul nașterii: comuna Bălcescu, Judeţul Vâlcea

Data nașterii: 01.01.1937

Bine v-am găsit şi Domnul să vă binecuvânteze!

Azi 1 iunie 2004 ne aflăm la Sibiu și luăm interviu mamei mele:

Vă rugăm să ne spuneţi cine sunteţi d-stră?

Să aveţi noroc şi sa fiti sănătoşi! Eu sunt Luludi nevasta lui Piţu. Pe mama mea o chema Luba fiica lui Tomiţă cel bogat. Pe tatăl meu îl chema Urda şi era fiul lui Tanasie, tot din neam de oameni bogaţi. Eu am sase copiii: un băiat şi cinci fete.

Am o fata poetă, Luminița şi am un băiat pe Florin, Cucu care acuma este rege.

Bărbatul meu a murit şi m-a lăsat cu copiii.

Ne-au luat oamenii şi ne-au dus post din post, pe toată lumea a dus şi ne-au pătimit şi am tras necaz tare mult. Dintr-un sat în alt sat ne transportau şi ne păzeau pe drumuri şi ne pătimeau şi am tras foamete şi necazuri şi am ajuns acolo la Bug.

Când am ajuns acolo la Bug, ne-au dat nişte bordeie jalnice, fără geamuri, fără uşi, săpate numa aşa în pământ şi acolo am tras năcazuri şi patimă multă.

Ne făcea tata făină din boabe de porumb, le zdrobea cu ilău şi ne dădea să mâncăm ca să nu murim. Acolo am stat mult, am stat aproape doi ani şi am pătimit tare mult.

Taţi şi mamele noastre furau lemne, furau de pe câmp porumb.

Mergea mămica mea şi vindea cămăşi, vindea fuste la rusoaice şi ne aducea mâncare ca să mâncăm. Rusoaicele acelea îi dădeau făină, brânză, carne şi aşa ne-a ţinut mama mea şi nu am murit.

Eram patru fraţi şi unde eram patru fraţi am pătimit tare mult. Un frăţior, era mama mea gravidă cu el când am plecat pe drum. Pe acesta îl cheamă Valerică şi locuieşte la Piteşti.

S-a născut frăţiorul meu acolo. Tatăl meu şi mama mea au început să se certe din cauza acestui copil că nu au cum să-l mai ţină şi pe el. Eram patru şi trei copiii ne mai puteau aduce înapoi când va fi să ne întoarcem în România.

Şi m-a trimis mama mea în ituba aia unde o făcuseră nemţii, groapa aia mare. Eu l-am luat în braţe şi m-am dus cu el acolo şi stăteam cu el în braţe şi îi spuneam: „Eu nu te arunc frăţioare, să nu îţi fie frică. ” El era micut, avea două-trei săptămâni „Nu te arunc frăţioare, să nu-ţi fie frică, stau cu tine aici, stăm amândoi, nu te las. ”Chiar aşa i-am spus.

Şi plângeam aşa cu el în braţe. Dintr-o data a venit sora mea Tinca şi văzându-ne acolo lângă groapă a spus:

„Aruncă-l acuma ce mai stai cu el că mama a spus să-l arunci, tu tot îl mai ţii în braţe?”

„Pleacă tu de aici, nu ți-e frică, cum să-l arunc în groapa asta urâtă unde sunt morţii unul peste altul în întunericul ăsta cum îl vom mai putea scoate de acolo, ţie nu-ţi milă, cine îl va mai putea scoate de acolo din groapa asta unde sunt atâţia morţi?”

Ea a plecat plângând la mama mea:

„Mamă, nu l-a aruncat surioara mea pe frăţiorul meu.” Atunci a venit si mama mea plângând. „Maică nu l-ai aruncat?” „Nu l-am aruncat mamă, cum să-l arunc acolo că îmi pare rău de el că e micuţ şi dacă cade în groapa aia cine îl mai scoate de acolo unde sunt atâţia morţi îl omoară şi pe el. Eu stau cu el aicea dacă tu nu îl mai primeşti. Eu stau cu el aici. ” Şi m-a luat mama mea şi plângea şi pe mine şi pe el. „Nu, mamă, vino acasă ca vă ţin pe toţi. Cum o vrea D-zeu. Dacă o vrea D-zeu să vă dea viaţă la toţi patru să trăiţi, dacă nu D-zeu ştie ce va face cu noi că noi nu avem nici o putere. D-zeu are putere!”

Şi l-a luat în braţe şi plângea şi eu mergeam plângând şi sora mea mergeam plângând că îl aruncam în întunericul acela din groapa aceia şi l-am luat şi l-am adus acasă.

Tatălui meu i-a părut bine când l-am adus acasă. A zâmbit când a văzut că l-am adus acasă. La urmă au venit neamurile noastre şi l-au văzut cu toţii şi i-au spus:”Oh, nu ţi-a fost milă să arunci îngeraşul acesta în groapa aceia cu morţi?!” Iar ea le-a spus:”Apoi dacă bărbatul meu s-a certat cu mine, eu ce să fi făcut? Îmi părea rău de el şi am trimis pe fata mea să-l arunce şi ea a stat cu el în braţe lângă groapă şi nu l-a aruncat să-l omoare şi l-a adus înapoi. ”

Şi pe urmă am stat mult acolo. Mergea mămica mea şi vindea haine din astea romaia, fuste, cameşi, le ducea la femei în sat şi ele îi dădeau făină, mergea pe câmp şi lua porumb şi tăticul meu le zdrobea boabele într-o tavă de fier cu ilău şi ne dădea să mâncăm. Le fierbea mămica noastră şi ne dădeau boabe din ălea nesărate să mâncăm aşa cum puteau şi ei.

Aşa ne-au crescut şi ţinut până ce a venit Armata Română. Când a venit Armata Română a strigat:„Care puteţi şi aveţi cu ce mai puteţi să trăiţi, să vă luaţi copiii şi hai să plecăm în România. ”

Pe urmă, tăticuţul şi mămicuţa mea ne-au luat şi am pornit la drum. Aveam un măgar mare şi un desag mare. Tatăl meu a băgat într-o caie a desagului pe cei doi frați ai mei şi în cealaltă caie a pus-o pe sora mea. Iar eu mergeam cu tăticuţul meu de mînă. Şi mă ţinea

de de mânuţă şi avioanele umblau deasupra capetelor noastre, avioanele zburau şi a fost năcaz mare. Unde ajungeau oamenii, avioanele le omorau, avioanele au omorât multă lume. Acolo a fost năcaz mare. Am fost tare năcăjiţi şi flămânzi şi fără apă. Pe unde ajungeam beam apă din bălţi din mocirlă de pe drumuri pe unde puteam şi găseam şi noi că nu aveam ce să mai facem.

Şi plângeam pe acele drumuri că numai puteam să ne întoarcem înapoi.

Pe urmă am ajuns la un colectiv mare şi ne-au luat jandarmii. Acolo era Barkulikă, Pullika, ăştia erau Bulibaşii noştri, mai era Mîrado. Ne-au luat şi ne-au băgat într-un colectiv mare unde stăteau vitele şi caii oamenilor şi ne-au pus să stăm acolo în colectivul acela. Am înoptat acolo două, trei zile şi ne aduceau ruşii mâncare şi ne aduceau apă. Au venit nemţii ca sa împuşcă pe Bulibaşii nostri şi atunci a sărit un jandarm în faţa lor ca să nu le omoare şi le-a spus: „Să nu îi omorâţi, că ei sunt necăjiţi şi nu sunt vinovati de nimic şi că ei sunt nişte oameni cinstiţi că oamenii aceştia nu au făcut nici un păcat că le-a adus aici fără nici o vină şi că uite eu vreau să le duc înapoi în România. ” Atunci nemţii s-au tras la oparte şi nu i-au mai împuşcat pe Bărkulikă, pe Mîrado, pe Pullikă, pe Onilă. „Bine Bulibaşa te las să pleci cu ei când va pleca armata română să pleci şi tu cu oamenii tăi. ”

Şi mergeam pe drumuri şi tăticul meu ţinea apa în cofă şi mama mea plângea pe drumuri că numai putea să ne aducă înapoi. Aşa am ajuns la Nistru. Când am ajuns la Nistru ne-au luat căruţele, ne-au luat caii de prima dată când am trecut, ne-au luat galbenii, ne-au luat aurul de prima dată ne-au luat aceste lucruri, acuma aşteptam ca să trecem cu armata de români. Când ne-au luat lucrurile au rămas lângă apă. Ca să putem trece apa au luat şi au dat jandarmilor câte cinci galbeni mari, câte zece galbeni mari şi aşa ei ne-au trecut apa aceia că să ne pună pe tren. Cine avea galbeni trecea dincoace ca să vină să fie pus la tren cine nu avea galbeni acolo rămânea. Au rămas şi au murit acolo lângă apă mulţi oameni.

Multe necazuri am tras, au rămas acolo căruţele noastre, au rămas caii. A rămas toată averea noastră lângă Nistru ăla, în Burilovka aia, numai ţin minte cum se chema. Au rămas acolo toate.

După ce am trecut apa, ne-au pus pe tren în vagoane şi ne-au adus până în România.

Uni s-au dat jos în Craiova, alţi în Slatina, uni în Piteşti, unde au putut şi ei care au mai putut să se întoarcă înapoi. Am tras năcaz şi am pătimit foarte mult.

Au rămas oamenii aceia care mureau lângă ape, pe drumuri şi treceam peste ei ca peste nişte lemne. Care murea îi lua alcineva hăinuţa de pe el, ăla care nu avea şi se îmbrăca şi îi trăgeau păpucii din picioare la cei care mureau şi se încălţau cu ei şi mergeau mai departe.

Am tras multe necazuri şi deabia am ajuns înapoi ăn România. Au murit foarte mulţi oameni, mulţi oameni. A rămas acolo toată averea noastră, hainele noastre, aurul nostru, căruţele noastre, caii noştri, tot ce am avut şi noi avere a rămas acolo lângă apă şi rămăsesem săraci, fără să mai avem nici un fel de venit.

Şi ne-au ţiniut părinţii noştrii şi neamurile noastre şi D-zeu ne-a ajutat şi uite sutem în viaţă

D-zeu să dea sănatate la toată lumea şi să ne dea şi nouă!

Ce vrei să-ţi mai spun Lumină?

Vreau să ne spui mai mult, ce s-a întâmplat acolo. Câţi ani aveai când v-au dus la Bug?

Câţi ani am avut? Aveam 7-8 ani. Cam cât David eram că ţin bine minte.

Aş vrea să ne ne spui mai mult, cum v-au dus, cum a fost drumul, despre frigul ce l-aţi îndurat acolo, cum eraţi şi umblaţi mai mult dezbrăcaţi, vreau să ne spui cum s-a pierdut frţiorul tău Mello…

Şi despre fratele meu?!

Şi despre fratele tău, vreau să-ţi aduci aminte, să fii acolo, să mergi înapoi în timp să te vezi acolo şi să ne spui cum a fost pentru ca noi trebuie să ştim ce s-a întâmplat acolo, la Bug?

Am mers pe jos, dintr-un sat în alt sat până am ajuns acolo, am trecut nişte ape mari acolo unde ne-au dus. Acolo la apele ălea mari, au oprit toate lucrurile noastre unde aveam şi noi. Ne-au luat căruţele, ne-au luat caii, ne-au luat aurul nostru şi au rămas toate acolo lângă apă. Deabia după aceea ne-a trecut apa aia mare şi ne-au dus pe un câmp mare, într-un lagăr. Când am ajuns pe câmpul acela mare ne-au băgat în bordeie.

Era un câmp departe, mare şi părăsit. Nu erau drumuri, nu era nimic acolo. Oamenii au făcut cu ilăul gropi în pământ şi au făcut fântânioare de puteam să bem apă plină de noroi, plină de nisip şi dădeau copilaşilor să bea ca să nu moară de sete şi de foame.

Când am ajuns acolo la bordeiele acelea, uni au luat bordeie, uni nu au luat, maică.

Care a alergat mai întâi a luat bordei care a nu a alergat, nu a mai putut să ia bordei căci a rămas în urmă şi aşa a rămas fără bordei. Au rămas îngropaţi în zăpadă. Era toamnă târzie când începea să ningă, era postul Crăciunului.

Au rămas săracii şi zbierau pe bordeiul tatalui meu:„Lăsaţi-ne şi pe noi, înăuntru că murim. Fie-vă milă că murim!”Acolo erau patru familii, numai era loc unde să-l bagi înăuntru. În bordeiul nostru era fratele tatălui meu, erau unchii lui, erau neamurile noastre.

Ne strânseserăm grămadă cu toţii în braţe şi plângeam unul pe altul că nu aveam lumină, că era întuneric… Nu era nimic acolo… frig şi fără foc.

Pe mâine când s-a crăpat de ziuă şi s-a făcut lumină… ce vedem deasupra bordeiului nostru?! Stăteau morţii cu mânuţele întinse cu faţa plângând de durere, se înţepeniseră de gerul năprasnic… Vedeam cum le trăgea tatăl meu de pe bordei şi le arunca în groapa aceea mare… Făcuseră oamenii aceea, care făcuseră bordeiele, o groapă mare în pământ unde se aruncau cei care mureau… ( oftând puternic )…

Vai şi amar de capul nostru… mergeau la urmă şi aduceau lemne din pădure aşa cum puteau şi ei. Le împuşcau jandarmii, le omorau, că intrau şi furau de pe câmpuri cucurz ca să poată trăi. Zdrobeau boabele de cucuruz şi apoi, le fierbeau şi le dădeau copiilor să mănânce că nu aveau altceva ce să le dea ca să nu moară de foame.

Mamă, ei aveau voie să iese afară din lagăr?

Ieşeau afară, cum puteau că era numai câmp acolo…

Pe furiş?

Apăi cum, de faţă?! Mergeau cum puteau şi luau cucuruz şi ne dădeau boabe de porum, nesărate făra nimic şi tatăl meu zdrobea boabele cu ilăul şi ne pregătea mama mea un fel de păsat aşa de mâncam şi era plin de nisip şi de gunoaie şi noi îl mâncam şi aşa că nu aveam ce face ca să nu murim.

Şi nu aveaţi apă, cum vă spălati acolo?

Nu aveam apă. Cu ce ne spălam? Nu ai auzit că făcuse tatăl meu o groapă în pământ ca un fel de fântână şi ne scotea apă de acolo cu o găletuţă.

Făcuseră nişte gropi aşa săpate în pământ toţi oamenii nu numai tatăl meu şi făcuseră fântânioare de unde beam apă.

Era Bugul aproape de d-stră?

Bugul era departe de lângă noi, nu era aproape. Noi, eram aşezaţi pe un câmp mare, într-o pustietate unde nu era nimic altceva. Acolo făcuseră gropi în pământ şi scoteau apă cu nişte cănițe de dădeau copiilor să bea să nu moară de sete. Mergeau pe furiş şi luau porumb de pe câmp. Pe uni îi împuşcau, uni scăpau, uni trăiau, uni mureau. Lagăr al morţii…

Mama mea avea haine din astea romaia. Lua şi mergea pe furiş la rusoaicele din sat şi le vindea. Vorbeau cu jandarmii că eram păziţi de jandarmi români şi le dădeau galbeni şi atunci ei îi lăsau să iese afară să meargă în sat. Mergeau câte 20-30 de kilometri până ce să ajungă în sat.

Românii erau buni cu voi, nu vă băteau?

Nu, românii nu ne băteau. Era bunicul tău Bărkulikă, Mîrrado, Pullikă, pe ei îi lăsau să meargă în sat şi aduceau mâncare de la ruşi. Le dădeau galbeni, le plătea şi atunci jandarmii le lăsau liberi să meargă în sat.

Veneau ruşii cu căruţele şi ei se urcau în căruţe şi plecau cu ei de aduceau mâncare de vindeau la ceilanţi: porumb, cărnuri, făină, sare. Pe o lingură de sare o vindeau cu un galben.

Mamă, cum s-a pierdut frățiorul tău în lagăr?

Frățiorul meu, rămăsese singur şi avea cam un anişor jumate. Era cât Edi a lui Violeta, ba nu cât ăla mic a lui Liliana, cât Leo. Se dusese mama mea în sat, nu mai ştiu unde se dusese şi l-a lăsat singur. Cămăşuţa lui stătea ridicată aşa de la funduleţ…

Cât copilul mic a lui Liliana era şi s-a pierdut. S-a dus pe unde s-a dus şi s-a pierdut şi l-au luat nişte romi moldoveni. Plângeam cu mama mea şi cu sora mea şi îl căutam strigând: „Unde eşti Mellu, unde eşti Mellu?” Unde l-o fi găsit moldoveanul ăla, l-o şi luat şi l-a dus acasă la el şi le-a spus la ai lui:„ Dacă o fi copil de om bogat nu va mânca mult, dar dacă o fi din neam de om sărac va mânca mult.” I-au pus în faţă două farfurii cu mâncare. El, nu a mâncat deloc căci plângea. Şi atunci a spus omul acela, că şi el era om bogat:„Să îl lăsaţi în pace că trebuie să vină părinţii lui după el că e de neam bun că dacă era din neam sărac lua şi mânca toată mâncarea, da el nu a pus nici mânuţa pe farfurie. ”

Să-ţi mai spun sau să plâng?!..

Spune-ne mai departe ca să se ştie ce a fost acolo, năcazul şi patima ce aţi suferit. Povesteşte-ne ca să ştie şi nepoţii, nepoţilor tăi şi copiii, copiilor lor.

Cine ar putea să ne plătească ce ne-au făcut oamenii aceia? Nu poate nimeni să plătească necazul acela.

Și cum trăiau acolo?

A dat boala peste ei şi s-au umplut de tifos… mâncau păduchii din ei, Doamne fereşte!

Tuşeau din cauza frigului şi prinseseră oftică la plămâni.

Trebuie să se ştie şi istoria romilor.

Istoria? Patima ce am tras noi, maică.

Aşa cum se ştie despre istoria poporului evreu trebuie să se ştie şi istoria poporului romilor.

Spuneţi-ne ceva in încheiere, ce vreţi d-stră.

Să dea D-zeu sănătate la toată lumea şi să ne dea şi nouă!