Ceandiri Phabardo: Noi când am mers la Bug ne-au luat din comuna Teleşti, judeţul Gorj. Eu sunt Ceandiri a lui Gogu a lui Bikari şi tatăl lui era Poanka a lui Bikari tată a lui Gogu. Eu sunt născut în 1926, luna octombrie, ziua 15. Am spus în românește.

LMC: Vorbiţi romanes.

Ceandiri Phabardo: Ne-au dus din Teleşti şi ne-au dus la Craiova. De la Craiova am luat-o prin Târgovişte, Ploieşti şi ne-au dus de am ajuns în Golta. De acolo din Golta ne-au dus în prima comună în Dumanovca. Când am ajuns acolo am fost cinci sute de familii numai din Gorj şi Mehedinţi. Cincisute de corturi. Nu aveam voie să ieşim afară din locul acela. Eram înconjuraţi şi păziţi.

Jandarmi agricoli, aşa li se spunea. Cine ieşea de mergea în floarea soarelui sau în porumb ca sa fure ceva, acolo rămânea, îl împuşca. Murea lumea că nu avea ce mânca. Aşa. Am stat acolo vreo trei luni de zile, patru Buzdugane până la iarnă.

LMC: Şi?

Ceandiri Phabardo: Şi de acolo ne-au dus în…Ne-au luat corturile, ne-au luat căruţele, aurul ascuns în ruda căruţei, în scânduri unde aveam galbenii ascunşi şi am rămas săraci.

Unde rămăsesem?

LMC: Unde v-au dus în Golta.

Ceandiri Phabardo: În Golta. Ne-au ţinut în Golta trei luni şi jumate. Ne-au luat caii şi căruţele unde aveam galbenii ascunşi în ele s-au dus cu căruţe cu tot. Nu avea toată lumea galbeni, numai unii oameni aveau. Aşa cum ţi-am spus au luat caruţele cu aurul cu tot unde era ascuns în scândurile căruţelor şi ne-au dus în Grasneanca. De prima data ne-au dus în Grasneanca unde ne facuseră bordeie să stăm în ele. Acolo la bordeie când ne-a dus în noaptea aceea a nins o zăpadă mare şi a omorât multă lume. Nu a ajuns toată lumea la bordeie că erau numai cincisute de bordeie şi noi eram mii de oameni. Cei care n-au ajuns au murit în noaptea aceea, au murit de treceam cu picioarele peste ei. În iarna aceea am rămas acolo în Grasneanca. Acolo ne păzeau jandarmii şi ne spuneau să nu ieşim din lagărul acela afară că atunci ne vor împuşca. Aşa a şi fost. Ne împuşca. Băteau oamenii de le nenoroceauîn bătaie. De frică stăteam în bordeie că nu aveam ce face. Eu aveam atunci când am fost în Bug vreo şaptesprezece ani mergeam pe optsprezece. Tu îl mai ştii pe tatăl meu Bikari, nu mai ştiu dacă tu l-ai cunoscut?

Era mai bătrân şi nu aveam ce să-i dau să mânânce, mergeam pe furiş şi furam de pe câmp porumb şi îi dădeam să mănânce.

Mânca săracu şi porumb crud că nu aveam de unde să facem foc ca să îl coacem. Aveam în apropiere o pădurice de brad şi ce să ardă lemnul de brad?  No, acolo am stat o iarnă şi o vară nu e aşa, Buzdugane? De acolo am plecat că ne-au luat jandarmii care erau atuncea în regimul acela.

Ne-au dus în comuna Nukanovka, satul Stanislavcea şi acolo am mai stat o altă iarnă şi un alt an.

Ce să îţi spun că era nenorocire acolo, păduchi, tifos, bolii. Murea lumea dfin cauza boliilor că nu era cine să le dea leacuri acolo de unde să fie leacuri acolo?

Şi în timp…Cât era pe atunci? Patruzecişipatru veneau cartuşele, ghiulelele, proiectilele treceau pe lângă noi atunci ne-am dus la comandantu jandarmilor şi l-am întrebat cum să facem că acolo numai putem să stăm şi cum să plecăm spre România. „Vine războiu. Faceţi şi voi cum credeţi şi plecaţi de aici”. Numai era nimeni care să se ocupe de noi, nici jandarmii, nici altcineva. Am plecat de acolo fiecare cum am putut.

Noi nu mergeam pe unde ducea drept drumu o luam pe unde puteam. O tăiam aşa prin câmpuri şi prin păduri, mergeam pe unde ieşeam şi ne orientam numai după soare unde apunea soarele era drumul nostru spre casă. Acolo era România. Ce ram noi, eram fără minte. Nu eram oameni ştiutori. Am ajuns cum am putut, la Nistru. Am trecut Nistru pe unde erau nişte santinele nemţeşti. Nu ne puteam înţelege cu ei şi am rămas în Tiraspol încă două săptămâni până când a venit ordinul, alt ordin. Asta a fost altă poveste şi am mai stat până a trecut armata română că nu aveau cu ce trece, nu aveau nici căruţe, nu aveau cai şi nici maşinării cum aveau de treceau nemţii. Rumânii noştrii mergeau pe jos, ostaşii români mergeau pe jos. Dezbrăcaţi, săraci, având foarte multe bagaje şi greutăţi cu ei. Unde numai putea merge bine ostaşul rumîn pe drum venea neamţu şi îl împuşca ca sa nu rămână prizonier la rus..

LMC: Şi cum se comportau nemţii cu d-stră?

Ceandiri Phabardo: Nemţii ne-au adus dincoace. Ei ne-au dus, ei ne-au adus. Antonescu era subaltern neamţului, lui Hiklăr. Ăia ne-au dus, nu Antonescu. Ăia executau ce le spunea neamţu, Hiklăru.

După aceea când am venit încoace înapoi, am trecut Nistru. După ce am trecut Nistru am ajuns într-un sat cam rumînisc era pe acolo, i se spunea…Căuşani. Gogulo avea trei fete, numai eu eram mai mărişor şapteşpe, optşpe ani şi fugeam în sat să cer turtă ca sa le dau să mănânce. El mergea cu ele prin noroi, le trăgea după el, dezbrăcate, Doamne fereşte şi cu ce eram noi îmbrăcaţi, aveam izmene din cânepă, din saci de cânepă. Saci din ălea de se strângea porumbu în ele. Când am ajuns la Căuşani, ce a spus Gogulo:

„Să ne aducem nişte făină să ne facem mămăliguţă la copile. ” Era şi Matatiţ acolo. „Mă, ce ai adus?” „Am adus nişte făină”. Acum trebuia sa facem mîmăliga.

Am aprins focu şi aveau un vas mic unde au făcut o mămăliguţă. Unde am pus de am făcut focu ca să fiarbă mămăliguţa l-au văzut de sus avioanele şi au tras cu bomba. Unde a tras avionu cu bomba s-a dus bomba la o depărtare cam de cinzeci de metri de lângă noi acolo au bombardat căruţele nemţilor. Au murit ostaşi, au murit cai, tot ce a fost acolo. Acolo pe mâine dimineaţă i-am văzut pe toţi cum erau arși într-o balta de ulei, uite şi mâna mea e arsă aici de acolo din Căuşani de la bombardamentul acela. Şi faţa mea e arsă din cauza bombardamentului acela ce a sărit şi pe noi de la avioanele acelea ce au bombardat acolo.

LMC: Spuneţi-ne cum s-a întâmplat de a sărit și v-a ajuns para bombardamentului. V-a prins explozia?

Ceandiri Phabardo: De la avionul care a aruncat bomba. Aşa a fost că luasem foc cu toții. Nu ştim ce era ăla. Am ars. Am stat ce am stat, ba nu au venit nemţii şi ruşii. „Voi dacă nu aprindeaţi focu nu era să moară ostaşii şi caii”.

LMC: Şi?

Ceandiri Phabardo: No, ce era să mai facem. Să spun aşa cum s-a întâmplat?

Au adunat toţi oamenii şi le-au pus în rând. Salba de cartuşi era la neamţu după gât le-a aşezat pe oameni în aşa fel încât să treacă cartuşul dintr-unul în celălalt. Atunci fiul mai prostuţ a lui Dilloda, Mardello ce a făcut. El se tot fâţia şi nu ştia unde să se ascundă mai bine şi atunci neamţu pus mâna şi l-a luat spunând că ăsta e hoţu mare că nu lasă oamenii să stea în rând. Noi când am văzut că l-au luat pe Mardello dintr-o dată ne-am risipit. L-a luat neamţu şi s-a dus cu el mai departe vreo douăzeci de metri. Unde l-a luat acolo cu el, am văzut cum i-a ridicat părul că avea păr mare nu era tuns i-a lipit pistolu la ureche şi a tras în el. A căzut jos dar înainte a strigat: „Tată mă împuşcă neamţu…N-am ce să-ţi fac…” striga pe tatăl lui Dilloda să îi vină în ajutor. „Nu îţi fie frică”…şi a căzut jos.

LMC: Şi?

Ceandiri Phabardo: Şi am ieşit din locul acela unde ne bombardaseră. Unde îl împuşcase pe fiul lui Dilloda în…

De acolo am luat şi am plecat de unde l-am lăsat pe Mardello. L-am îngropat, am ridicat puţin pământ şi l-am băgat acolo aşa fără scânduri, fără nimic. L-am băgat aşa în pământ. De o palmă să fi fost săpat în pământ aşa cât poate să intre un om, am pus pământ peste el şi am plecat. Unde am plecat de acolo am ajuns în locul ăla, cum îi zicea mă pe unde am trecut Prutu? Acolo am mai stat o lună de zile în Larga, am stat o lună de zile în Larga de am mâncat Sfintele Paşti acolo. Paşti a mai fost şi ăla?! Nu ne dădea voie să trecem Prutu. Am făcut cum am făcut şi am trecut noaptea. Am dat aur la oameni cu barca şi ne-au trecut pe ascuns cu cai cu tot. Am ajuns în Tecuci. Am ajuns dincoace acum în Rumînia. În Tecuci ne-am dus şi ne-am cerşit bani de la oameni, lucruşoare şi ne-am urcat în tren ca să venim până la Craiova. De la Craiova fiecare s-a dus în satul de unde era. Şi uite-ne până în ziua de azi cei care am venit, ne-am făcut şi noi căsuţe cum erau atunci, ne-am luat cai, căruţe şi am umblat iar cu corturile până în ’60.

LMC: Să ai mult noroc!.

Ceandiri Phabardo: Şi tu să fii sănătoasă şi să ai noroc!