Stanescu Ceandiri – 01. 01. 1923

Lăta Ceandiri (Ceandiri Phabardo) – 15. 10. 1926

Lăta Ion (Mello) – 01. 01. 1939

Mihai Tanasaie – 08. 02. 1942

 

Astăzi 30 iulie 2004 ne aflăm la Tg. Jiu la casa unchiului nostru Ceandiri, Ceandiri a lui Fudulaş. Să ai noroc şi să fii sănătos!

Ceandiri: Bine aţi venit înpace şi să vă dea D-zeu sănătate să veniţi de multe ori.

LMC: Bine v-am găsit!

Unchiule Ceandiri, te rugăm frumos în numele lui D-zeu să ne mărturisiţi amintirea Bugului așa cum a fost, plină de durere şi patimă. Trebuie cunoscut acest lucru copiilor copiilor şi nepoţilor, nepoţiilor care vor veni peste timp.

Ceandiri: Da. Mai demult oamenii noștri care erau umblau cu corturile şi colindau întreaga ţară şi aşa ei îşi găseau de lucru ca să poată trăi. Aşa îşi câştigau existenţa traiului şi îşi mai luau galbeni.

Mello: Îşi strângeau averuri.

Ceandiri: Fiecare avea câte patru, cinci sute de galbeni de bucăţi.

Aşa cum stăteam noi într-un loc, numai ce ne pomenim că ne-au oprit într-un sat care se chema Teleşti. Teleştii de Gorj, comuna Teleşti, judeţu Gorj. Acolo ne-a adunat pe toţi gorjenii. Ne-a strâns pe toţi oamenii Gorjului un domn pe care îl chema Mischia. Acolo ne-a ţinut până la noi ordini. Am stat cam patru, cinci săptămâni, o lună de zile. Încep să vorbesc acuma. Ne-au ţinut acolo până la noi ordini. Când a venit ordinu, ei aveau ordin să ne ducă da jandarmii ne-au ţinut acolo până ce ne-au strâns pe toţi şi pe urmă a venit ordinul să ne ducă în Ucraina. Aşa ne-au spus. Au venit jandarmii la noi şi ne-au spus: „…gata îmbarcarea în căruţe că trebuie să plecăm.”

Mello: Ne-au înscris…

Ne-au scris pe toţi în tabele şi apoi ne-au spus că trebuie să plecăm ca să ne ducă în Rusia. Şi ne-au luat…Ce?

LMC: Eraţi mulţi oameni acolo?

Ceandiri: Erau cam patruzeci, cinzeci de familii. Romii gorjului. Au luat şi ne-au spus să ne strângem lucrurile în căruţe că o să mergem acolo cu căruţele şi cu caii noştrii. Pe urmă ne-au încolonat şi ne-au dus post din post cu jandarmi după noi, din  comună din post în post. Şi ne-au dus aşa să îţi povestesc mai în mare, de la Tg. Jiu, Craiova, de la Craiova, Slatina, de la Slatina mai departe de am trecut Bugu, nu Bugu, Prutu. De la Kahul. Din Kahul am trecut Prutu şi am mers până am ajuns la Bug, pe malul Bugului. De la Bug mai încolo nu ne-a dus. Am rămas dincolo de Bug şi se chema locul acela i se spunea Trasnistria.

Mello: Am mers o vară în plin.

Ceandiri: Am stat o vară…

Mello: În bordeie…

Ceandiri: Acum după ce am stat o vară acolo, murea lumea de foame, fără mâncare, fără nimic.

Mello: Ne păzeau jandarmii.

Ceandiri Phabardo: Ne păzeau jandarmii. Nu ne lăsau să mergem în satele mai apropiate şi nu aveam cu ce trăi. Au murit mii şi sute de mii de oameni de foame că nu aveau ce să mănânce.

Mello: Din Rumânia.

Ceandiri: Din Rumânia noastră, au murit de foame. Şi au rămas ce au mai rămas cei care au avut aur şi bani, acolo în lagăr erau şi săraci şi bogaţi, cei care aveau mai dădeau la rusoaice câte un pol de aur şi le dădeau făină şi cartofi.

Ei, aşa era acolo. Am stat ce am stat şi dintr-o dată le-a venit la jandarmi şi ne-au luat căruţele şi caii şi le-au dus la colhozuri.

Mello: Caii noştri.

Ceandiri: Ne-au luat caii noştri ce-i aveam şi ne-au mai şi bătut să le dăm aurul unde-l aveam şi i l-am dat.

Ceandiri Phabardo: Am rămas săraci.

Ceandiri: Au luat şi aurul şi am rămas săraci. Am rămas să trăim numai cu ce ne dădea unde munceam la colhoz.

Ceandiri Phabardo: Ne dădea câte..

Ceandiri: Am stat…

LMC: Ce făceaţi acolo la colhoz?

Ceandiri: Ne duceau să muncim la colhozul rusoaicelor. Ne puneau zile de lucru.

Ceandiri Phabardo: Lor le puneau rusoaicelor.

Ceandiri: Noi tot porția noastra luam: două sute de grame de făină de mălai pe zi.

Mello:Ne dădeau melasa aceea parcă o văd în faţa ochilor.

Ceandiri: Am stat acolo un an de zile, ba doi ani am stat acolo.

Ceandiri Phabardo: În Kaul.

Ceandiri: În Stanislavcea. Ne-a mutat de acolo de pe malul Bugului şi ne-a dus la munca la colhozuri pe mai mulţi oameni. În comuna Burilova în comuna, Dumanovka.

Ceandiri Phabardo: Stanislavcea

Ceandiri: Stanislavcea. Şi ne-a dus acolo la colhozuri şi era mai bine ca mai lucram şi noi. Acolo stătusem numai în lagăr.

LMC: Stăteaţi în corturile d-stră?

Ceandiri Phabardo: Unde? In bordeie doi metri sub pământ. Unde?

Ceandiri: Ne făcuseră bordeie în pământ.

Ceandiri Phabardo: Dormeam în bordeie.

Ceandiri: Era o groapă săpată în pământ şi pusă deasupra ei crengi, coceni şi pământ.

Când se surupa pământul mureau mulţi oameni în bordei.

LMC: V-aş ruga să mergeţi puţin cu mintea înapoi în bordeie…

Ceandiri: Acuma mă puteţi întrba.

LMC: Rămâneţi cu mintea în lagărul acela că d-stră eraţi marişor trebuie să vă reamintiţi.

Ceandiri: Da ţin minte. Aveam doişpe ani.

LMC: Spuneţi-ne cum trăiau oamenii acolo, încercaţi sa îi vedeţi şi spuneţi-ne mai multe.

Ceandiri Phabardo: Ne-am întâlnit mulţi oameni acolo.

Ceandiri: Moldoveni din Moldova, din Mehedinți, oameni din toate judeţele ţării. Ne-am întâlnit cu toţii în acel loc şi se cunoşteau unii cu alţii. Am stat doi ani acolo.

Ceandiri Phabardo: Şi jumătate.

Ceandiri: În Ukraina.

Ceandiri Phabardo: Se gândeau cum să facă şi să fugă de acolo…

Ceandiri: Nu ne mai gândeam noi că o să ajungem înapoi la noi în ţară.

Ceandiri Phabardo: Trăiam foarte rău.

Ceandiri: Dintr-o dată a venit ordinul.

Ceandiri Phabardo: Războiul.

Ceandiri: Să plece de undeaţi venit.

Ceandiri Phabardo: Cum poţi…

Ceandiri: Să plece de unde a venit. Să fugă că vine războiu…Cum a şi venit. Războiul era în Golta şi noi eram în Dumanovca, Stanislavcea. Pe urmă…

Ceandiri Phabardo: Ne-am întors înapoi.

Ceandiri: Stai mă,

Ceandiri Phabardo: Am fugit de acolo.

Ceandiri: Mai spune şi tu.

Ceandiri Phabardo: După aia in timpul războiului ’44, am venit înapoi, că numai aveam ce face.

Ceandiri: În ’44 ne-am întors, am plecat în ’42 şi am venit în ’44. Ne-am adunat şi ne-am sfătuit cum să facem ca aveam şi acolo Bulibaşi şi ne-am întors înapoi.

Ceandiri Phabardo: Era război atuncea. Cum puteţi să fugiţi.

Ceandiri:„ Fugiţi că numai ţine nimeni de voi.”

Ceandiri Phabardo: Era război atuncea …

Ceandiri: Și ne vedeau jandarmii cum figeam, cum plecam. Veneam în România. Nu ne mai spuneau nimic. Eram liberi.

„Care cum puteţi să fugiţi. ”

LMC: Mai spineţi-ne nişte întâmplări despre niște oameni de acolo din Bug.

Ceandiri: Despre nişte oameni?

Era un om îl chema Mazilli.

Ceandiri Phabardo: Cum l-au omorât oamenii.

Ceandiri: Omul acela pe care îl chema Mazilli era un om al scandalurilor.

Ceandiri Phabardo: Îi pâra pe oamenii din România. Ia taci mă…

Ceandiri: Şi acolo când s-a văzut s-a dus la colhoz şi a cerut să i se dea lui porţia oamenilor ca să le-o împarte. Ascuţi?

LMC: Şi?

Ceandiri: A strâns toată raţia oamenilor, făina şi cartofii şi le-a ascuns-o numai dădea la nimeni nimic.

Ceandiri Phabardo: A luat-o el.

Ceandiri: Atunci s-au adunat toţi oamenii şi s-au dus la el şi atâta au dat în el până l-au omorât în bătaie şi i-au sărit creierii din cap.

Ceandiri: Mazilli.

Ceandiri Phabardo: Mazilli a lui Kallulo.

Ceandiri: L-au omorât oamenii din Mehedinţi, mehedinţenii.

LMC: Cunosc această mărturisire mi-au mai spus-o mulţi oameni.

Ceandiri Phabardo: L-au omorât.

LMC: Povestiţi-ne despre altcineva.

Ceandiri: Atunci, am stat doi ani acolo până ce a venit ordinul care spunea: „Care cum puteţi să fugiţi. ” Atunci ne-am cumpărat căruţe care cum am putut că pe ale noastre ni le luase atunci la colhoz şi nu ni le-a mai dat înapoi. Ne-am dus şi ne-am cumpărat din sat cai şi căruţe ca să putem veni încoace, care am putut.

LMC: Spuneți-mi ce face tatăl d-stră Fudulaş şi mama d-stră Sibinka, nu va amintiţi?

Ceandiri: Stăteau aşa acolo până ce a venit ordinul.

Când am plecat de acolo am venit ce am venit până am trecut Prutul

În România. Înapoi încoace.

LMC: Mai rămâneţi puţin în Bug, vrem să ne istorisiți despre necazul şi durerea de acolo.

Ceandiri Phabardo: Mai rămân.

LMC: Aduceţi-vă aminte ce s-a mai întâmplat, nu mai reamintiţi?.

Ceandiri Phabardo: Cum să spun?.

Ceandiri: Apoi au murit foarte mulţi oameni acolo.

Ceandiri Phabardo: Au murit mulţi. Cine a rămas acolo, au rămas numai cei morţi. Cine a murit nu s-a mai întors înapoi. Da cei care au trăit s-au întors.

Ceandiri: Toţi au venit.

LMC: Da eu vreau să îmi povestiţi cum mureau ei din ce cauze?

Ceandiri Phabardo: De foame.

Ceandiri: De foame şi de frig că erau geruri mari acolo.

Tanasie: Din cauza viscolului, de foame, din cauza tifosului, că era tifos acolo…

Ceandiri: Taci, mă. Se surupau bordeiele, cădeau peste ei şi rămâneau morţi acolo familii întregi. Taci, mă.

LMC: Eu cunosc lucrurile acestea, că mi-au povestit mulţi oameni despre ele dar vreau să aud de la d-stră care ati fost acolo şi văzut.

Ceandiri: Păduchii, vai şi amar de noi…

Tanasie: S-au îmbolnăvit de tifos din cauza foamei, din cauza frigului, din cauza păduchilor. Toţi au murit acolo. Mureau că nu aveau ce să mânânce şi cu ce să trăiască.

Ceandiri: Ei, şi dintr-o dată a venit ordinu şi ne-au spus: „Care cum puteţi să fugiţi.“ Vin acuma. Am plecat de acolo ca să venim înapoi la Tg. Jiu.

Tanasie: Din fundul lui Titira a mâncat un om acolo.

Ceandiri: Spune tu despre asta că eu nu spun.

Mello: Burdufo a mâncat.

LMC: Cum a mâncat?

Tanasie: A tăiat din ea şi a mâncat.

Era moartă. A luat şi a tăiat din ea carne şi a fript pe foc şi a mâncat.

Mustața: Şi mâncau oamenii acolo câini şi cai mâncau. Că nu aveau cu ce să trăiască. Mâncau carne de om.

Ceandiri: Iar cei care aveau aur trăiau mai binişor.

Tanasie: Cel care ieşea din lagăr să meargă în sat îl împuşcau.

LMC: Nu prea am văzut mulţi împuşcaţi până acuma şi a fost multă durere şi necaz acolo.

Ceandiri Phabardo: A fost destulă patimă. Ce să îţi povestesc?.

Ceandiri: Şi s-a dus un om. Mergeau oamenii şi se furişeau de mergeau în sat la rusoaice să ceară de mâncare şi l-a prins jandarmu şi i-a pus pistolu la cap şi a tras în el de i-au rămas creierii pe drum. Mardelo a lui Dilloda.

LMC: Cunosc despre asta mi-a spus Mellu lui Mîrrado. Spuneţi despre alţii.

Ceandiri: Despre alţii?

Ceandiri Phabardo: Astea sunt mărturisirile ce le ştim, altele nu ştim şi nu minţim.

Noi am plecat de aicea în Rusia, numai noi gorjenii. Cu a lui Mîrrado ne-am întâlnit în Bug. Aşa ne-am întâlnit cu el acolo că nu am plecat de aicea împreună. El locuia şi stătea pe la Dăbuleni.

Ceandiri: Fiecare din ce judeţ era s-a dus înapoi, cei care au mai trăit că trei sferturi din ei au murit şi numai un sfert s-au întors înapoi. A murit trei sferturi si a venit un sfert numa. înapoi.

LMC: D-stră unchiule Mello vă rog să ne spuneţi câţi ani aveaţi când aţi fost la Bug?.

Mello: Opt ani.

LMC: Opt ani?! Să trăiţi şi să aveţi noroc! Din Bug ce va mai aduceţi aminte?

Mello: Ştiu ce îmi povestea tatăl meu.

LMC: Spuneţi-ne şi nouă.

Mello: Vorbea depre patima despre care a povestit omul acesta. M-a adus desculţ Gogulo asta bătrân şi avea o briceguţă şi a belit pielea de pe burta vacii şi mi-a făcut din ea opinci.

Ceandiri: De ce nu a tăiat-o la gât?

Mello: Nu avea cu ce. El a belit numai o bucată cât să-mi facă mie opinci. M-am pierdut de tatăl meu. mă pierdusem de mama mea. Numai cu sora mea Kanta rămăsesem. M-a adus Gogulo ăsta bătrân. Era omu zdravăn şi sănătos eu ce eram?

Aveam opt ani. El avea trei fete. Se pierduseră şi ele. Le-a adus altcineva din urmă.

LMC: Ştiu.

Mello: Năcaz ce să spun. Numai ţin bine minte da îmi povestea tatăl meu.

Ceandiri: Şi fiecare s-a dus în judeţul lui de unde a plecat, Lumină.

Toţi care au plecat şi au mai rămas s-au întors de unde au plecat. Din ce judeţ a fost acolo s-a întors. Noi am fost gorjeni ne-am întors înapoi în Gorj, mehedinţenii s-au întors în Mehedinţi., doljenii s-au întors în Dolj. Am rămas acolo şi ne-am stabilit. Ne-am luat câte o bucată de pământ şi ne-am construit acolo câte o căsuţă cu două odăi şi am trăit acolo cum am putut până mai târziu când ne-am construit case mari în orașul Tg Jiu.

LMC: Să le stăpâniţi! D-zeu să vă dea multă sănătate şi noroc!

Toți: Să fii sănătoasă şi să ai noroc şi tu!

LMC: Acum povestiţi-ne un pic ce s-a întâmplat după război. Aţi mai mers cu corturile?

Ceandiri: Am mers cu corturile ca şi mai înainte.

Tanasie: Până în ’60 am umblat cu corturile.

 Pînă în ’60 am umblat cu corturile aşa cum umblam şi înainte.

Tanasie: Şi la urmă alte necazuri am tras. A venit regimul comunist şi…

LMC: Ştiu asta este altă discuţie. Mai povesti-ne cum mergeaţi cu corturile şi căruţele când v-aţi întors din Bug?

Ceandiri: Ei,

LMC: Cum v-au primit românii?

Ceandiri: Le-a părut bine că ne-am întors. Ne dădeau să mâncăm. Ne dădeau.

Mello: Umblam că aveam din ălea autorizaţii fiecare în comuna lui.

Ceandiri: De unde am plecat acolo ne-am întors.

Mello: Rumânii deabia ne vedeau şi ne dădeau să mâncăm. Ne ajutau.

Ceandiri: Mureau oamenii din cauza tifosului, din cauza mizeriilor. Care murea îl aruncau…

Ceandiri Phabardo: Acolo în Bug vrea să spună.

LMC: D-stră aţi văzut oameni bolnavi de tifos?

Tanasie: Foarte mulţi. Noi eram copii.

Ceandiri: Noi eram copii.

LMC: Cum era boala aceea a tifosului?

Ce Tifos? Boală. Boală grea.

Ceandiri: Tifot exantimatic

Ceandiri Phabardo: Exantematec

Ceandiri: Tifos exantematec…

Ceandiri Phabardo: Nu ne lăsau să mergem dintr-un sat în altul.

Tanasie: A fost tatăl meu bolnav de tifos şi a stat şase săptămâni întins numa pe spate. Crescuse iarba pe lăngă el de un metru. Nu se mai vedea acolo în iarbă şi îi dădea frate său Ballia ca să mănânce. A stat şase săptămâni întins numa pe spate acolo în Bug.

LMC: Aşa lucruri din acestea vreau să ne mărturisiţi.

Tanasie: Şi a stat aşa şase săptămâni, după ce a stat şase sătămâni întins pe spate, s-a ridicat să meargă în picioare dar numai putea, că numai avea putere, numai avea nici o forţă în el. A luat o bâtă lungă şi a început să umble sprijinindu-se de ea.

LMC: Cine era tatăl d-stră?

Tanasie: Bălluţă a lui Dilloda.

LMC: D-zeu să-l ierte!

Tanasie: Să-l ierte D-zeu!

LMC: Când a murit?.

Tanasie: A murit acum doi ani.

LMC: Acum doi ani?

Tanasie: A umblat mult timp pe bâta aceea.

Ceandiri: A avut nouăzeci de ani.

Când a dat D-zeu de au fugit încoace s-au întors înapoi. L-a ridicat fratele lui Ballia. L-ai cunoscut pe Ballia?

LMC: Am auzit multe despre el.

Mello: După ce ne-am întors aici oamenii nu ştiau încoto s-o apuce că iar umblau nişte vorbe că o să ne ducă nu ştiu unde.

Ceandiri: Atunci de frică şi-au făcut căsuţe că umblau nişte vorbe că o să ne ducă în India.

Tanasie: Ne-am făcut şi noi căsuţe cum a dat D-zeu. Ca să nu ne mai ia şi să ne ducă de aici.

Ceandiri Phabardo: Ca să nu se mai ia oamenii de noi.

Ceandiri: Acuma uite ce ne-am făcut. Acum avem case mari. Copiii noştri merg la şcoală. Suntem stabili. Trăim foarte bine cu românii împreună cu cei care sunt la guvernare astăzi. Numai este comunism ca să ne facă rău. Acum suntem şi noi mulţumiţi. Avem aceleaşi drepturi la fel ca şi românii.

Ceandiri Phabardo: Bătrâna mea care vorbeşte uite acolo a adus-o tatăl ei într-un sac. Avea şapte ani. A adus-o tatăl ei de acolo într-un sac, nu avea cum să o aducă. Îi spunea: „Tată, să nu mă laşi tată aici că am să mor aici, tată. Să nu mă laşi aici ca să mor singură”. Şi o ducea bătrânu în spate şi din când în când îi mai arunca câte ceva de mâncare acolo în sac, ce găsea şi el pe drum.

LMC: Am auzit că foarte mulţi oameni şi-au abandonat copiii acolo pe drum în Bug.

Ceandiri: În alte judeţe erau oameni mai sărmani şi mai săraci, noi gorjenii eram bine ridicaţi.

LMC: Acuma cum merge bogatul pe drum merge şi săracul.

Ceandiri: Aşa merge, numai că acolo a ajutat bogăţia. Care a fost sărac s-a dus, a murit. Da cei care au avut aur, mai dădeau la rusoaice şi mânca. Îşi lua făină, îşi lua cartofi şi a trăit cum a putut până când s-a dat ordinu şi s-a strigat: „Liber, plecaţi cum puteţi în România!”

Ceandiri Phabardo: Noi numai credeam că ne vom reântoarce în Rumînia. A dat D-zeu de ne-am întors.

LMC: Acum s-au plătit daune morale la aceşti oameni care au fost deportaţi, câte şaptemii de euro. Cum spuneţi d-stră banii aceştia pot recompensa necazul prin care aţi trecut?

Tanasie: Necazul nostru nu se poate plăti, Lumină.

Mello: Nu se poate plăti.

Ceandiri Phabardo: Ei nu pot să plătească cu bani ce am pătimit noi acolo. Numai D-zeu ştie.

Ceandiri: Lumină, aproape tot cartierul acesta a primit bani. Unii dintre ei nu au primit. Unul ca mine nu a primit. Nu mi-a venit.

LMC: Acuma vom întocmi acte și vom trimite la oamenii aceia ca să primiți și d-stră.

Ceandiri: Nu mi-a venit, dadă, nu mi-a venit. Nu mi-a venit. La nevasta mea i-a venit.

Tanasie: Cum spun oamenii aceștia că la unii li s-a dat bani și au luat și alții nu au luat.

Ceandiri: Uite bătrânelele acelea, bătrânelele acelea au luat toate trei.

Tanasie: De ce să nu plătească și pe cei morți? Pe oamenii care au murit acolo? Care au pătimit, care au tras năcaz?

Mello: Au copiii au nepoți.

Tanasie: Acestora nu trebuie să li se plătească?

LMC: Ba da. Trebuie. Și trebuie să le facă pensii la oamenii aceștia..

Tanasie: Acum, auzi. Ne-au dat ei cei șapte de mii de euro. Aceștia s-au dus, numai sunt. Aceștia a bătut vîntu-n ei și numai sunt. Da nu trebuie să ne facă și nouă o pensie din partea lor ca să avem și noi o

Pensie să mai putem trăi. Că banii aceia s-au dus.

Ceandiri: La bătrânii ăștia le trebuia și lor o pensioară.

LMC: Și să le dea și medicamente.

Tanasie: Să aibă și ei unele treburi gratuite.

LMC: Și cum spuneți ar fi fost bine să avem și noi romii un muzeu?

Tanasie: Foarte bine.

LMC: Să avem și noi un muzeu cum au romii dincolo?

Ceandiri: N-ar strica, ar fi foarte frumos!

Tanasie: Foarte bine!

Ceandiri: Ar fi fost bine!

Tanasie: Foarte bine să avem și noi!

LMC: Ca să vadă copii cum trăiau bătrânii.

Tanasie: Cum a fost demult, cum este acuma. Bine este.

Ceandiri: Foarte bine este nu e rău. E multă lume care nu au luat bani cum au luat alții. Și ca exemplu sunt eu unul. Eu nu am luat niciodată.

LMC: Știu și noi, un punct din acest documentar este că s-au terminat cererile din 2001.

Ceandiri. În 2001.

LMC: Și noi vrem să ajutăm pe acei oameni care nu au primit și ei bani.

Ceandiri: Ar fi fost bine!

LMC: Noi strângem aceste mărturisiri care vor ajuta oamenii să- și primească și ei banii. Să știți că sunt foarte mulți oameni care bnu au primit bani. Sunt mulți oameni care nu au pensie de la statul român și noi trebuie să le facem. Noi Fundația Ion Cioabă ne vom ocupa să le facem acte de pensii și să primească despăgubire cei care au fost în Bug.

Mello: Dumnezeu să-ți ajute!

Tanasie: Așa să ia toată lumea să ajungă să ia pensii, treburi, și altele. Bine e. Și merită! După patima aceea care au avut ei acolo.

Mello: Patimă am tras. Era război. Și români au murit, nu au murit și oamenii atunci, și romi, și toți.

LMC: Mai va-ți adus aminte vreo mărturisire că mai avem câteva minute…

Ceandiri Phabardo: Asta e mărturisirea. Ne-a dus de aicea din Telești, ne-au plimbat prin Craiova, Tîrgoviştea, Ploieşti, de ne-au luat de am ajuns, am ajuns la raionul. Cum se chema, mă?

Ceandiri: Golta. Apoi știu, că îți spun toate orașele unde am fost acolo. Satele. Judecul Golta, comuna Numanovka, satul Stanislavcea, Dumanovka, Grasneanka, Gurilova, Nukanovka. Le Ia seama astea au fost satele, vecinii unde am fost noi acolo.

Ceandiri Phabardo: Și le știau romii toți dacă mai trăiesc.

Ceandiri: Dacă mai trăiesc și ei.

Mello: Mâncau porumb crud.

Ceandiri: Învățasem rusește. Știam rusește la perfect.

LMC: Mai știți ceva?

Ceandiri: Eu? Nas nai poruski? Haraşo. Ia gavarit paruschi?

Um cili sa unibulo, când am fost la Bug, am învăţat, uncilisa… vezi cum am luat-o pe rusește.

LMC: Dumnezeu să vă dea sănătate!

Acum sigur vă vor veni și d-stră banii așteptați.

Ceandiri: Apo să dai ajutor pentru unul care nu a primit…

LMC: Pentru toți.

Ceandiri. Pentru oamenii care nu au luat și să mă pui pe mine în frunte.

LMC: Am să vă pun.

Ceandiri: Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Tatăl tău a pus multă lume la punct și să pui și tu. Dumnezeu să-l ierte! Regele care a fost, Regele, tatăl tău Pițulo a fost coleg cu mine!

Ceandiri Phabardo: Ion Cioabă..

LMC: Știu și vedeți că și eu tot în numele lui fac toate aceste lucrări și umblu toată România să vorbesc cu oamenii care au fost în Bug.

Ceandiri: Te rog mult! E cea mai mare patimă pe acel care vede că a luat ăla douăsutecinzeci de milioane, ortacul lui, de exemplu cel ce ia și eu nu iau nici cinci lei.

Ceandiri Phabardo: Ho, lasă mă, că îți vine și ție acuma.

Ceandiri: Să văd. Numa dacă va spune și ea undeva, că are cuvânt nci noi nu o vom uita până va fi. Să trăiască și să aibă noroc!

LMC: Pune-ți nădejdea în Dumnezeu, așa cum mi-o pun și eu și Dumnezeu atunci va deschide toate drumurile voastre și vă va ajuta!

Ceandiri: Și noi tot la Isus ținem. Unii să-ți spun așa acum, nu pot minți. Au mai rămas ortodocși, tot religia aia e?

LMC: Tot o religie este dar acuma, să știți dumneavoastră că ușa lui Dumnezeu e deschisă numai pentru romi. Și numai e mult, vedeți, unii oameni au luat, și-au luat bani pentru Bug. Și-au luat bani din Bug, nu-i așa?

Ceandiri: Au luat.

LMC: Dar unii nu au luat.

Ceandiri: Nu au luat.

LMC: Așa va fi și la venirea lui Dumnezeu. Unii se vor ridica să meragă sus în cer și…

Ceandiri: Acum nu putem comanda noi că nu știm.

LMC: Dumnezeu vrea ca toți să ne ridicăm, să ne ridică sus!

Ceandiri: Ascultă, dragă. Nu putem ști noi vorba acea. Noi ce au făcut bătrânii noștri, am rămas așa, înțelegi?

LMC: Dumnezeu să ne învețe cum să facem.

Ceandiri: In fine, Mai vedem și noi.

LMC: Dumnezeu vrea astăzi să întri în Impărăția Sa. Astăzi bate Hristos la inima ta și îți spune: „Ceandiri vino că te-am așteptat destul. Vino înăuntru!” Dumnezeu nu vrea aurul tău, nu vrea averea ta, Dumnezeu vrea doar inima ta și să faci legământ cu El. Când Dumnezeu ne spune…

Ceandiri: De când sunt, de când sunt nu am făcut rău absolut la nimeni, numai bine, numa judecăți. Judecăți unde nu am lăsat ca omul să se bată cu celălalt. Și am făcut numai bine. Eu spun că ăsta e binele ce l-am făcut.

LMC: Lucrul acesta e foarte bine.

Ceandiri: Și țin religia asta acum. Nu pot să-mi schimb religia…

LMC: Dar acu toată lumea

Ceandiri: Am șaptezeci și patru de ani nu vreau să iau altă religie. Merg cu aceasta, ortodosă.

LMC: Să ai noroc!

Ceandiri: În fine nu mă interesează.

LMC: Rămâneţi cu D-zeu!

Toți: Şi tu!