Jean Ancel – Octombrie 2006

Tragedia romilor și tragedia evreilor din Romania: asemănări și deosebiri”.                                           Jean Ancel – EN pdf

Într-un Memoriu depus Tribunalului Poporului la 15 mai 1946, Ion Antonescu a încercat să justifice decizia sa de a-i deporta pe evrei şi pe romi în Transnistria prin necesităţi  privind siguranţa Statului (evrei) şi siguranta populatiei (romi):

” Romii au fost deportaţi pentru că jefuiau şi terorizau populaţia românească:

„Din cauza camuflajului populaţia oraşelor era noaptea terorizată de bande de indivizi, de multe ori înarmaţi, care jefuiau ssau uneori chiar omorau. Autorii erau ţiganii. Toţi cereau împuşcarea lor. Am pus să se efectueze facerea unor sate în Bărăgan pur ţigăneşti. Transnistria ducea mare lipsă de braţe. Atunci am hotarât ca ţiganii care aveau la activul lor crime sau mai mult de trei furturi, să fie deportaţi în Transnistria”[1].

Generalul C. Vasiliu, subsecretar de Stat la Ministerul de Interne a declarat la interogatorul său din 26 aprilie 1945 că Antonescu a ordonat la un Consiliu de ordine „ca ţiganii nomazi să fie adunaţi şi trimişi în Transnistria, deasemenea să fie trimişi toti ţiganii dela oraşe care aveau caziere judecătoreşti. Făcând o statistică am constatat că numărul celor care trebuie să fie trimişi depăşeşte cifra de 20.000. Si cum deplasarea lor era o o operaţiune foarte grea am raportat d-lui General Popescu, Ministrul de Interne, să aprobe amânarea.. Nu-mi amintesc dacă am raportat în scris”[2].

Nu este întamplător că Vasiliu nu şi-a amintit daca a raprtat în scris. Nu numai că nu a  cerut amânarea deportării dar din contră, a cerut măsuri mai dure contra romilor. La sedinţa Consiliului de miniştri din 29 septembrie 1942 la care Vasiliu a anunţat că „a dus” 26.000 de romi în Transnistria, Mihai Antonescu a cerut să fie cercetate plângeri privind deportarea unor romi mobilizaţi, mesteşugari etc. Guvernatorul Transnistriei, Alexianu i-a cerut lui Mihai Antonescu să-l autorizeze să retrimită în Romania „în cazul când găsesc ţigani de aceştia mobilizaţi, sau orfani, invalizi din războil trecut..” La care Vasiliu a reacţionat: „Îmi trimiţi hoţii îndărăt?”. Mihai Antonescu a încheiat discuţia:

„Pe cei care i-aţi ridicat – Dumnezeu să fie cu ei! – nu-i mai întoarcem îndărăt”[3]

 Aceste cuvinte privind soarta deportaţilor romi spuse la 29 septembrie, când miile de romi deportaţi erau încă în viaţă dezvăluie adevaratul scop al deportarii: lichdarea dar nu prin execuţii.

Ion Antonescu şi toţi cei implicaţi în Holocaustul evreilor şi al romilor au minţit la anchete şi la Proces şi au încercat să ascundă că au plănuit şi executat lichidarea a sute de mii de oameni a caror singură vină era că se născuseră evrei sau romi. Deportarea şi exterminarea evreilor a fost pregatită înainte de izbucnirea războiului, justificată în şedinţele consiliului de miniştri, în ordine şi directive date armatei, jandarmeriei şi poliţiei, lăudată în presă şi tratată cu trimişi germani ai lui Himmler. Ion Antonescu a rezumat la 11 octombrie 1941 în faţa miniştrilor obiectivele interne ale războiului: „Domnilor, dv. ştiţi că una din luptele pe care m-am angajat s-o duc, este să prefac acest neam. Voi face din neamul românesc un grup omogen. Tot ce este străin, încet-încet, trebuie să plece… tot ce este element evreiesc dubios, toţi comuniştii evrei vor fi destinaţi să meargă acolo de unde au venit. Îi împing spre Bug şi de acolo vor trece mai departe…”[4]. Planul de a „omogeniza” poporul român a fost aplicat în mai 1942 şi în privinţa romilor.

Lagărele de exterminare de pe Bug sau zonele întinse de exterminare din Ucraina de sub ocupaţie nazistă au fost obiectivele de deportare ale regimului antonescian în vederea soluţionării problemei evreieşti în întreaga Românie.

Deportarea romilor s-a făcut din iniţiativa guvernului de la Bucureşti şi a fost organizată şi înfăptuită de autoritaţile civile şi militare. Spre deosebire de evrei care au fost în parte împuşcaţi şi în parte deportaţi şi apoi lăsaţi să moară în ghetouri – romii au fost duşi să moară în Transnistria, minţiţi privind scopul „transferării” lor şi lăsaţi să piară de foame, frig şi tifos. Într-adevăr numai Dumnezeu a rămas cu ei. Jandarmii români, autorităţile centrale, Guvernământul Transnistriei, poliţia ucrainiană, unităţile de exterminare ale germanilor locali –toţi i-au chinuit, jefuit, bătut.

Volumul de faţă constiuie prima încercare de a aduna şi publica mărturiile puţinilor romi nomazi care au supravieţuit Distrugerii din Transnistria, Uitării şi Desconsiderării care au trecut de atunci. În comparaţie cu efortul depus de organizaţii, supravieţuitori şi istorici evrei pentru a consemna ororile Holocaustului aceasta iniţiativă pare să vină prea târziu. Există temerea justificată că după trecerea a peste 60 de ani dela evenimente, martorii acum în vârstă de între 70-99 de ani să nu-şi mai amintească cu precizie cele întâmplate atunci. În general s-a constatat că valoarea istorică a mărturiilor descreşte cu trecerea timpului trecut de la evenimentele relatate. S-a constatat deasemeni că martorii includ în depoziţii culese târziu, termeni şi amănunte pe care le-au aflat în cursul timpului din presa, literatura, cinematografie, televiziune etc care nu le erau cunoscute la timpul său, în momentul salvarii sau eliberarii din lagare şi ghetouri.

Primele mărturii de la supravietuitori evrei au fost culese încă din 1946, în zona de ocupaţie americană din Germania de către Comisia Istorică Centrală a evreilor eliberaţi din lagare. În 1954 Institutul Yad Vaşhem de la Ierusalim a înfiinţat un departament special pentru consemnarea şi înregistrarea mărturiilor supravieţuitorilor Holocaustului care a adunat până în prezent mii de mărturii, jurnale şi memorii pe baza cărora s-au scris sute de studii şi s-au organizat sute de conferinţe. Supravieţuitori din sute de localitaţi au publicat monografii bazate pe mărturiile supravieţiutorilor. În afară de aceaste organizaţii ale supravieţuitorilor evrei din diferite ţări din Europa au interviat şi colectat mii de mărturii ale evreilor care au revenit în aceste ţări din lagarele de exterminare.

Iniţiativa de faţă pare deci să vină prea târziu din punct de vedere al gradului de vericiditate a datelor şi a evenimentelor consemnate de supravieţuitori. Nu trebuie însă să uităm că există mari deosebiri între cele două societăţi: evrei şi romi. Evreii „poporul cărţii” obişnuit din timpurile biblice să consemneze istoria sa, s-au grăbit chiar înainte de refacerea fizică şi morală a supravieţuitorilor şi în ciuda marei tragedii a poporului evreu care s-a soldat cu exterminarea a circa şase milioane de evrei să adune orice mărturie posibilă despre Holocaust, proces care continuă până azi.

Romii, deşi nu au procedat la fel, nu au uitat ororile şi spaima evenimentelor de atunci. Ele s-au păstrat vii de-a lungul deceniilor în ultimele trei generaţii sub forma orală neexistând se pare la romii români o tradiţie scrisă a suferinţelor lor în lagăre. Cunoscând această realitate iniţiatoarea acestui volum de mărturii a întrebat pe martorii care erau prea tineri în anii deporătrii:

”Va rog să ne spuneţi şi nouă ca să se ştie ca să poată ştii şi copiii, copiilor care au să vină peste timp să ne spuneţi cum oamenii aceia când se întâlneau lângă foc seara după ce se întorceau din sat ,după ce îşi vindeau căldările ce povesteau ei?” (Copilul Holocaustului).

In cazul romilor este vorba deci de o sociatate în care tradiţia şi valorile au fost transmise oral din generaţie în generaţie, societate care nu a „suferit” de pe urma literaturii Holocaustului, filmelor documentare sau artistice despre Holocaust etc., păstrând vie suferinţa bunicilor şi părinţilor deporaţi, neinclusă din motivul lipsei unei organizări proprii dar şi a desconsiderării suferinţelor ei în dezbaterea publica despre Holocaust şi consecinţelor sale. Moştenirea culturală orală în anumite societăţi nu este mai putin importanta decât tradiţia scrisă. O dovedesc de exemplu poezia populară sau creaţia trubadurilor în evul mediu.

Este posibil ca amanunte şi date să nu fie precise însă adevarul despre tragedia romilor nu a fost cu nimic alterat în cursul anilor.

Deportarea nomazilor

 Deporatrea romilor nomazi a început în mai 1942. Deportarea evreilor din Basarabia a început cu peste un an în urmă, la mijlocul lui septembrie 1941 iar din Bucovina la 10 octombrie. Evreii au fost deportaţi după o campanie de exterminare care s-a soldat cu moartea a zeci de mii ei ştiind că sunt duşi în Transnistria pentru a fi lichidaţi dar nu ştiau în ce fel. Evreii au fost deportati după zeci de ani de intoxicare antisemită a opiniei publice şi propagandă de ură contra evreilor  dusă de partide şi mişcări antisemite. Romii au fost deportaţi pe neaşteptate fără să fi fost consideraţi drept „un pericol” pentru soietatea românească, creştini ca şi vecinii lor români, desconsideraţi dar nu urâti ca evreii. Autorităţile militare şi civile care au deportat pe evrei nu au ascuns că scopul deportătrii îl constituie lichidarea lor. Autorităţile civile şi poliţieneşti care au deportat pe romi s-au străduit să-i inducă în eroare privind scopul deplasării în Transnistria: „au minţit oamenii că o să le dea cai,vite, că vă dau case, că vă dau avere ca să nu mai staţi în necazul acesta,în sărăcia aceasta în care muriţi de foame, da acolo a fost mult mai rău de noi” (Fuga spre România ). Dar nu toţi romii erau săraci sau visau să se îmbogăţească pe seama altor popoare.

Într-o dare de seamă privind starea de spirit a populaţiei în Basarabia pe luna septembrie 1942 înaintată Guvernămaâtului Basarabiei s-a consemnat că „populaţia fiind foarte alarmată de trimiterea ţiganilor în Transnistria, s-au dat lămuriri că aceasta măsură se aplică exclusiv numai ţiganilor nomazi, care sunt trimişi în Transnistria, unde sunt împropietăriţi, urmându-se ca să facă din ei o clasă de gospodari aşezaţi şi înstăriţi”[5]. Deportările nu au cuprins numai romii nomazi şi observaţia lui Mihai Antonescu că se opune întoarcerii unora dintre ei şi că „Dumnezeu să fie cu ei” indicau fară echivoc că deportarea romilor nu s-a făcut cu scopul de a-i împropietării şi îmbogăţii.

Mulţi romi nomazi nu erau săraci şi nu sperau să primească ceva de la autorităţi: „Aveam bani. Am plecat cu bani.Aveam un milion şi patru sute de mii când am pornit spre Rusia, şi cai şi căruţă”, a relatat unul din bătrâni. (Mărturii din Transnistria). Şi altul a precizat:

 „Când am auzit că ne duc acolo, ne-am strâns toată averea. Atunci noi nu am avut case, aveam corturi… Pe noi cănd ne-au dus de aici aveam câte patru, cinci, şase cai. Câte unul din noi aveam aur, tahta, pahare de argint care erau valabile între noi (Niculaiev, lagărul morţii). În căruţele noastre, a relatat un alt supravietuitor  „se găsea aur, erau pline cu haine. Ce nu aveau oamenii!. Erau bogaţi oamenii, nu erau săraci”(Mătasea şi tifosul).

 Momentul deportării a ramas viu în amintirea foştilor nomazi deporaţi în urma cu 64 de ani şi trecera anilor nu a micşorat câtuşi de putin durerea despărţirii de Ţară, de modul de viaţă, de vecini. Toţi martorii au ţinut minte că deportarea lor a fost ordonată de Antonescu şi că el poartă principala răspundere pentru rezultatele ei: „a venit un ordin de la Antonescu căci el era atunci şeful României şi a dat un ordin să-i duca pe romi în Trasnistria ,atunci noi nu am avut case, aveam corturi….Niculaiev, lagărul morţii) „Antonescu trebuia demult împuşcat. Demult că ne-a mâncat de tot”(Desculţ prin istorie).

Deportarea nu s-a făcut cu forţa şi convoaiele nu au fost însotite de mulţi jandarmi. Şi apoi ce rezistenţă puteau opune evreii sau romii contra forţei organizate a statului? Convoaiele de evrei deportaţi în Transnistria au fost însoţite de un numar mic de jandarmi. Evreii nu aveau unde să fugă, unde să se ascundă şi nimeni nu era dispus să le dea un ajutor. Convoaiele de romi au fos însoţite de 2-4 jandarmi. Evreii şi romii nu puteau să dispară în rândul populaţiei. Aveau o înfăţişare deosebită. Bărbaţii aveau părul lung şi ei şi femeile purtau îmbrăcamintea lor specifică. Patruzeci de căruţe erau păzite de 2-4 jandarmi care îi însoţeau „din post în post”.

Trecerea Nistrului

 Convoaiele de romi nomazi în căruţe au ajuns la Nistru fără pierderi omeneşti. Convoaiele de evrei au fost duse la Nistru după ce zeci de mii de evrei au fost împuscaţi sau muriseră de foame, chinuri, maltratări şi după o internare în lagăre timp de două luni (iulie-septembrie 1941). Evreii îşi dădeau seama că sunt duşi să moară, romii încă nu. Dintre toţi cei interviaţi doar unul a relatat că la Nistru a înţeles că ceva nu e în ordine: „Am ajuns la Nistru. Până atunci n-am ştiut ce o să păţim. N-am ştiut. Că mergem şi ne întoarcem. Când am ajuns acolo la Nistru am spus: ”Bă, aicea [e] gata cu noi” (Mărturii din Transnistria).

Romii nu aveau nici un lider sau o organizaţie care să fi încercat să intervină pe lângă autorităţi să renunţe în ultimul moment la deporatre[6]. Evreii aveau  Federaţia Uniunilor de Comuniţi Evreieşti şi pe liderul lor recunoscut, Willy Filderman care a fost primit în audienţă la Antonescu la 7 septembrie 1941. Preşedintele Comunităţii Rădăuţi, Isidor Pressner, a trimis, la 22 octombrie 1941, din Atachi un apel disperat lui Filderman „să ne salvaţi din situaţia disperată în care ne aflăm”, implorându‑l să intervină imediat pentru a evita transferarea rămăşiţelor comunităţii sale în împărăţia morţii din Transnistria. Deportarea în Ucraina, scria Pressner în scrisoarea pe care a reuşit s‑o trimită pe ascuns la Bucureşti, contra mita, este „fără destinaţie, fără ţintă… într‑o direcţie necunoscută”. Mulţi dintre membrii comunităţii au fost deja deportaţi, sute au murit, mulţi alţii au înnebunit şi unii s‑au sinucis, a adăugat Pressner. „Nu suntem în măsură a vă arăta prin această scrisoare întreaga jale a noastră şi situaţia în care ne aflăm. Un singur lucru este cert. Dacă nu vom fi salvaţi imediat [subl. în orig.], nu va supravieţui nici unul”. Scrisoarea a ajuns la Filderman dar nu se putea face nimic[7].

Nici o intervenţie nu i-ar fi salvat pe evrei şi pe romi de deportatrre pentru că aceasta era dorinţa, planul şi ordinul lui Antonescu de a „omogeniza” naţiunea româna.

Jaful la trecerea Nistrului

Romii au fost jefuiţi de jandarmi la fel ca evreii. Jandarmii cautau aur, argint, bani. La trecerea Nistrului jandarmii şi trimişii Bancii Nationale a Romaniei (BNR) au confiscat de la evrei actele de identitate, actele de propietate, diplome de studii şi meserii, carnete militare,  bani, bijuterii, valută, obiecte de valoare etc.  Amploarea confiscărilor a tot ce se afla în proprietate evreiască (numerar în lei, valută, aur şi monede de aur, argint şi obiecte de cult scumpe, opere de artă, bijuterii de tot felul, diamante şi alte pietre preţioase, conturi şi economii bancare, hârtii de valoare, poliţe, poliţe de asigurare ş.a.) sau a romilor nu este cunoscută, atât din cauza împrejurărilor cât şi fiindcă a fost bine ascunsă de către conducerea BNR, în conformitate cu politica ei de a nu lăsa nici o dovadă scrisă despre imixtiunea băncii în acest jaf. Multi romi si-au ascuns monedele de aur si argintaria în căruţe:

” Au venit jandarmii şi au început să scotocească prin căruţe.Şi scotocesc. Cine a avut aurul mai ascuns, au mai trecut cu aurul ….care a avut aurul ascuns în oiştea căruţei  şi în scândura de jos nu a mai putut umbla la el sa îl scoata de acolo să îl ascundă mai bine . Aşa am trecut” (Desculţ prin istorie). Convoaiele de romi nomazi au fost reţinute la Tighina pe Nistru pana ce autoritaţile s-au convins că au depistat tot aurul şi banii romilor.  Nu toti banii au fost confiscati de BNR: „Au venit la mine colonei, căpitani .Eu eram pârât că aveam bani. Dar eu banii îi dădusem la altcineva în căruţă şi mi le ascunsese. “Măi cum te cheamă?”. “Traian Grancea din Porumbacu de Jos, judeţul Făgăraş.

“Câţi bani ai ? (Mărturii din Transnistria).

O parte din banii confiscaţi de de delegaţii BNR – partea care nu a fost furată de jandarmi şi de funcţionari ai BNR au fost preschimbati în ruble la o rată de schimb derizorie, ruble care în Trannistria trebuiau din nou schimbate în mărci de ocupatie germane (RKSS) – moneda „oficială” a Guvernamântului Transnistriei. Aceste măsuri au constituit de fapt jaf oficial al averii romilor în folosul Statului Român.

„La podul Nistrului…am stat două saptâmâni de ne luau aurul si luau tot ce gaseau banii românesti  si ne dadeau bani din ailalţi ruseşti când treceam dincolo”Valea Plângerii).

Percheziţionarea oamenilor şi a bagajelor s-a făcut la evrei cu brutalitate, în bătai, chinuri şi chiar împuşcări pentru a-i înfricoşa pe deportaţi. La romi cazurile de împuşcare au fost mai rare dar şi ei au fost terorizaţi pentru a-şi lăsa averea pe loc: „auru care ni s-a luat la trecerea atunci în 1942, la cum îi spune?. Cum sânt aştia acuma la vamă. La Nistru unde a împuşcat pe ţiganu ăla al nostru.Atuncea s-a confiscat şi auru nostru şi banii de la noi”(Valea Plângerii).

La fel ca evreii în 1941 şi romii în 1942 au încercat să salveze parte din avut prin toate mijloacele posibile de ascundere în haine, bagaje, la femei etc. Jandarmii şi trimişii BNR cunoşteau deja toate trucurile dela deportarea evreilor. Dar nici un evreu nu a conceput metoda folosita de un numar de romi pentru a împiedica confiscarea avutului lor: „Acolo [la Tighina], oamenii îsi îndoiau galbenii mari în patru, luau un pic de apa în mâna si le înghiteau cu mamaliga, mai cu un pic de pâine, cu ce aveau si ei. Care a avut aur l-a înghitit în el, care nu a avut, nu a avut. Cine a avut îl prindea si pe gulerele pantalonilor si al hainelor. Le-am înghitit si când ne-a dat drumu am trecut dincolo Nistru” ((Valea Plângerii).

Actele de propietate nu-i interesau pe trimişii BNR desi multi romi luaseră cu ei acte de propietate de terenuri şi case. Autorităţile nu mai credeau că aceşti romi vor reveni vreodată în Romania.

O parte dintre bunurile ascunse de evrei au fost găsite în bagajele şi boccelele deportaţilor, transportaţi cu trenurile la Atachi şi la Mărculeşti şi constrânşi, prin diferite metode, să le predea. În raportul unei comisii înfiinţate la ordinul lui Antonescu s‑a stabilit în mod oficial că  bagaje rămase „au fost depozitate prin grija jandarmilor şi organelor B.N.R. la Atachi şi Mărculeşti”[8]. În aceste bagaje au fost găsite mai ales obiecte de valoare, bijuterii şi numerar; parte au fost transferate B.N.R. şi mare parte au fost repartizate instituţiei de asistenţă cunoscute sub numele „Consiliul de patronaj” în fruntea căreia s‑a aflat soţia Conducătorului, Maria Antonescu. Documentaţia privind destinaţia banilor, aurului, argintariei şi obiectelor confiscate dela romii nomazi înca nu a fost descoperită.

Confiscarea cailor şi a căruţelor

 La conferinţa administrativă a perfecţilor din Transnistria care a avut loc la 13 august 1942 la Tiraspol, guvernatorul Alexianu a spus: „Ţiganii care au fost primiţi acum, vor fi repartizaţi în sate şi puşi pe muncă. Cei ce fură, vor fi sancţionaţi pe loc. Caii şi căruţele li se vor lua, şi vor fi date la colhozuri. Nimeni nu mai vagabondează. Evreii deasemenea vor fi puşi toţi să muncească: nu se va da hrana decât în măsura în care lucrează”[9].

Deportarea romilor nomazi a început în luna mai şi s-a încheiat la 15 august. 11.441 au fos deportati. Circa 13.000-14.000 romi stabili au fost deportaţi cu  trenuri în septembrie 1942 împreună cu 6.306 evrei şi ei deportaţi cu trenuri. Confiscarea căruţelor şi cailor dela romii nomazi constituia în situaţia care domnea în Transnistria, aşa cum s-a dovedit în toamna şi iarna 1941-1942 cu evreii, o condamnare la moarte prin foame, frig, tifos. Confiscarea carelor şi cailor era în primul rând jaf: „Numai ce ne pomenim că au venit jandarmii şi ne-au luat caii, au luat căruţele, au luat tot, tot… Au luat slăninurile, au luat hainele. Au luat scândurile căruţei [cu] aurul ascuns acolo în ele, aveam poli de aur. Au rămas corturile aşa pe prăjine şi ne-au scos afară din corturi… Cine a putut să îşi ia galbenii [i-a luat], care nu acuma [le]-au luat. Ne-au dat afară şi au luat bărbaţii şi-au dus bărbaţii căruţele şi caii la colective”

„Acolo am lăsat caii noştrii, căruţele noastre, paharele de argint aurul nostru, toate au rămas”, a spus altul (Fuga spre România). „A rămas căruţa tatălui meu acolo cu cincisute de galbeni din ăştia în ea. Dădea tatăl meu şi săracilor care nu aveau ca să trăiască….. Acuma au luat galbenii tatălui meu, le-au luat de pe brecinarul mamei mele unde le avea cusuţi pe brâu ,de acolo au luat aurul mamei mele (Antonescu şi măgarii).

 Cei care au sosit mai târziu în Transnistria au aflat dela cei care i-au devansat că de acum înainte au pierdut libertatea de mişcare:

               Când ne-au văzut oamenii aceea ne-au spus : Vedeţi unde ne-a adus Dumnezeu, uite cum stăm aici, nu avem făină,nu avem nimic de mâncat. Nu ne lasă jandarmii să mergem în oraş. Aşa am stat şi noi cu ei împreună. Pe urmă a venit, pretorul acela şi a strâns caruţele toate. A luat caii,a luat căruţele, a luat tot. Ne-au luat căruţele şi le-au dus la colective” (Desculţ prin istorie).

               „Dupa ce s-a strâns porumbul de pe câmp, ne-au luat căruţele şi caii şi ne-au lăsat aşa in corturi fără nimica . Numai erau căruţe, numai aveam nimic. Ne-au luat căruţele şi le-au băgat la colectivele statului Ne-au strâns pe toti şi am plecat, pe jos ne-au dus. Ne-au dus şi ne-au dus şi ne-au dus şi ne-au dus. Unde ne-au dus?. Ne-au dus în Trei Dube [Tridubi] . În Trei Dube, a murit tata în Crivizor [Crivoi Ozero] (Mătasea şi tifosul).

Confiscarea cailor şi căruţelor însemna că romii rămâneu la discreţia coruptei administraţii româneşti din Transnistria, a pretorilor, jandarmilor şi a forţelor auxiliare care serveau regimul de ocupaţie român în Guvernămaât: poliţia ucrainiană şi unităţile de ucigaşi ale germanilor locali: O fata, Bria, şi-a  amintit astfel momentul confiscării avutului familiei şi sfârşitul modului de viaţă rom:

„Ne-au luat Lumină căruţa, ne-au luat caii .Ne-au luat hăinuţele. Pe mine mă luaseră nemţii. Şi a plâns mama mea după mine. Să mă fi luat să nu mai pătimesc pe drum. (Mătasea şi tifosul). Nu a trecut mult si romii mureau de foame: „De foame ,am început să furăm porumb şi floarea soarelui de pe câmp (Desculţ prin istorie).

Valea Plângerii sau Regatul Morţii?

 Judeţul Golta în care au fost aduşi romii în vara şi toamna lui 1942 a fost denumit de mine în lucrarea mea despre Transnistria „Regatul Mortii”[10] şi de supravieţitorii romi „Valea Plangerii”. Acolo au fost împuşcaţi sau au murit de frig, foame şi tifos în iarna 1941/1942 peste 100.000 de evrei majoritatea ucrainieni dar şi din Basarabia.

La mijlocul lui iunie 1942 a fost pompat sânge proaspăt în „regatul morţii”. Un ordin secret semnat de Alexianu îl informa pe Isopescu, că Preşedinţia consiliului de Miniştri a decis să evacueze pe romii din România în Transnistria, şi că urma să găzduiască o parte din ei. În acest scop le-au fost fixate patru sectoare de „plasare” în judeţul Golta, trei în judeţul Balta şi unul în judeţul Berezovca; şi unul din aceste locuri era Acmecetca[11]. Guvernământul a emis pentru romi directive asemănătoare cu cele stabilite la timpul său pentru evrei, în ceea ce priveşte mijloacele de existenţă şi formulările lui Alexianu, profesor de drept, exemplifică o folosire cinică a limbii române pentru o eschivare de răspundere morală: „Luaţi măsuri ca la ajungerea acestora [a romilor] în zonă să li se dea posibilitatea de cazare, de muncă şi agonisirea hranei pentru viitor. Operaţiunea începe în luna iunie pentru a li se da posibilitatea de instalare pe timpul iernii şi agonisirea mijloacelor de trai pentru iarna viitoare”[12].

Romii au fost „plasaţi” oarecum la fel ca evreii şi au fost jefuiţi în acelaşi fel de către aceiaşi oameni[13]. Ei au sosit în „Regatul Morţii” sau în „Valea Plângerii” relativ sănătoşi, dar la mai puţin de o lună de la sosire, medicul militar al judeţului,căpitanul Dumitru Tomescu, i-a definit într-un raport către prefectură, drept „noua plagă a judeţului”. Doctorul a vizitat Domanevca, Bogdanovca, Acmecetca, Novo-Cantacuzenco (Novo-Cantacuzino) şi alte sate, şi a constatat că „ţiganii, noua plagă a judeţului, nu primesc hrană… starea lor higienică este dubioasă şi dacă la aceasta adăugăm foametea, ei devin un pericol iminent de izbucnire a epidemiilor”[14]. Şi într-adevăr, epidemia de tifos a izbucnit în cele trei judeţe în care au fost aduşi romii, cu aceeaşi intensitate, în aceleaşi împrejurări şi din aceleaşi motive în care a făcut ravagii cu un an înainte printre evrei. Guvernământul Transnistriei şi armata română, care între timp au înfiinţat o reţea de centre pentru prevenirea şi tratarea epidemiilor, n-au învăţat nimic, sau, mai precis, n-au vrut să înveţe nimic atâta timp cât era vorba de evrei şi de ţigani. Prefectul judeţului Berezovca, Leonida Pop, a raportat în septembrie 1943 că toţi romii care au supravieţuit în judeţ „sunt goi şi desculţi”… fără haine, fără cămăşi şi fără încălţăminte”, şi a cerut să se colecteze pentru ei îmbrăcăminte în România[15].

Pentru romi „Valea plangerii” a fost de fapt fiecare sat, cătun, câmp, vale unde au fost băgaţi în bordeie, fără geamuri şi fără uşi, fără coş pentru fum, fără lemne de încălzit, fără cel mai elementar mobilier, cu paturi de pământ, bordeie săpate în grabă din ordinul autorităţilor cât mai aproape de Bug, cât mai aproape de moarte. După jaful la plecare, jaful la trecerea Nistrului, jaful căruţelor şi a cailor, confiscarea banilor a urmat transformarea romilor în serbi ai statului român, şerbi ai Guvernamântului Transnistriei care trebuiau să muncească pe câmpuri, în fostele sovhozuri devenite ferme de stat româneşti sau în kolhozuri – gospodării colective sovietice care nu au fost desfiinţată de autoritaţile de ocupaţie româneşti.

 În amintirea romilor, Valea Plângerii este locul în care romii au suferit de foame, frig, tifos, unde le-au murit bătrânii, copii, unde le-au fost batjocorite femeile si fetele deseori ucise în chinuri, unde au fost lăsaţi fără alimente şi au fost nevoiţi să fure de pe câmpuri dovleci furajeri, porumb, sfeclă şi au fost vânaţi de poliţia ucrainiană şi de cete de săteni ucrainieni sau de germani locali, unde au mâncat scoici, şobolani, pisici si chiar…carne de om. Locul acesta care a purtat denumiri diferite a fost în judetul Golta sau în orice alt judeţ în care au fost aduşi romii în toamna anului 1942.

 Ne-au băgat în bordeie… Ne-au dus acolo unde ne-a prins frigul. Ei pregătiseră bordeiele pentru noi pe malul Bugului (Mătasea şi tifosul) Bordeiele acelea erau numai aşa ca o gaură făcută în pământ numai aşa… Fum mult, fum,fum..faceam foc în bordeiul sapat adânc în pamânt si era fum… Murim din cauza fumului !…(Regina României şi Rijina Romilor)

Lumină, nu aveam făină,nu aveam nimic …Plângeam că numai aveam ce să mâncăm… şi mergeam şi munceam la kolhozurile acelea şi scoteam sfecla şi munceam şi la cartofi şi nu ne dădeau nimica de mâncare şi când veneau acasă părinţii noştri prindeau scoici şi veneau acasă la bordeie şi le opăreau şi ne dădeau să le măncăm nesărate şi aşa fără nimic şi noi copiii le mâncam şi aşa şi stăteam acasă şi ei munceau la kolhozuri ,flămânzi,desculţi şi goi.Care mergea muncea ,care nu putea cădea din picioare şi murea acolo pe câmp ,pe şanţ…(Romii şi armata română) Cînd gaseau cartofi parca vedeau aurul lui Dumnezeu în fata lor. Cautau iarna pe câmp si mai gaseau, scormoneau cu mâinile pamântul si mai gaseau cartofi le aduceau acasa si le bagau în foc sau le fierbeau si mânacau .Le mâncau mai cruzi mai necopti mai nesarati. (Valea Plângerii)

Ca şi evreii cu un an în urmă, romii au încercat toate mijloacele pentru a supravieţui, pentru a aduce mâncare copiilor, femeilor, bâtranilor. La fel ca evreii cu o iarnă în urmă mulţi şi-au vândut hainele de pe ei rămanând aproape goi în preajma iernii şi îngheţând apoi de frig.”Unii vindeau ce aveau pe ei numai sa poata trai” (Valea Plângerii).

„Bostani mâncam şi coji de bostani strângeam şi mâncam. Ne biciuau şi dădeau cu biciurile în noi şi dădeau cu corbaciurile din cauciug în părinţii noştrii  şi nu ştiam unde să ne dăm capul de frică că ne era frică (Fuga spre România).

Pedepsele pentru cei prinşi că fură alimente erau teribile: „Luminiţă ,s-a dus un om de a furat ,un băiat tânăr şi l-a împuşcat şi s-a întors înapoi,s-a întors aducându-şi maţele în braţe… Şi pe mine mă băteau cu fieru ruşii, hitleriştii şi jandarmii (Mărturii din Transnistria). Existau însă din vara 1943 ordine scrise privind pedepsirea hoţilor care pe fondul celor petrecute înainte păreau aproape „umane” – 25 de lovituri pe spate:

„Aveam treisprezece ani mergeam pe paisprezece. Mergeam în sat. Mă prindeau jandarmii şi mă băteau să mă ierţi câte douăzeci şi cinci la fund .Unul stătea pe picioarele mele şi unul stătea pe capul meu şi aşa ne băteau când mergeam noi copiii în sat sa cumpărăm cartofi (Desculţ prin istorie) „Copiii aruncaţi pe drumuri ,nu mai ştiu câţi mureau de foame . Aruncau copiii şi rămâneau aşa pe drumuri vii…Si copilasii mei au rămas acolo. Şi pe mine mă băteau cu fieru ruşii, hitleriştii şi jandarmii. (Mărturii din Transnistria)

Bordeiele blestemate au devenit în cumplita iarnă 1942/1943 morminte commune pentru sute şi mii de romi nomazi. Aceasta a fost metoda românescă de lichidare a romilor care fussese aplicată cu un an în urmă contra evreilor: indiferenţă faţă de soarta lor şi nu execuţii sau camere de gazare. Doar prefecturile, pretorii şi posturile de jandarmi ştiua ce se va întâmpla în iarna rusescă cumplită cu oameni lăsaţi fără  haine, alimente şi căldură:

Mureau de foame. Stăteau după bordeie.  De dimineaţă, când am ieşit afară din bordeie, îi găseam pe bordeie, stăteau rând. Şi unde se pusese pe o parte să adoarmă, acolo înţepeniseră, până de dimineaţă, că se pusese o zăpadă, un viscol, şi i-a strâns, i-a strâns definitiv frigul. Au murit, au murit, au murit. Mai plângeam, mai zbieram, mai ne necăjeam, mergeam la neamurile noastre. Ne uitam la ei, la cei morţi care erau rude. Mergeam şi ne găseam neamurile, pe unchii noştii, pe mătuşile noastre, ai noştrii. Toţi nepoţii morţi acolo grămadă. Caii şi căruţele le luareseă. Am rămas aşa fără să ştim unde ne-au dus (Apa morţilor).  „Oamenii batrâni au murit mai mult acolo în Bug. Acolo,au murit saracii ca nu aveau ce sa manânce. Acolo erau gropi unde luasera [sapasera] oamenii de pusera peste bordeie  si acolo le [ii] bagam numai pravaleam pamânt peste ei” (Marturii din Transnistria)

Apa Bugului în care în iarna 1941/42 jandarmii şi slujbaşii ucraineni ai Guvernamântului aruncau cadavre de evrei înghetaţi  sau care mureau de tifos trezind protestele germanilor a servit romilor în iarna 1942/43 apa de  băut. Solidaritatea umană şi natională s-a prăbuşit la romi la fel cum se prăbuşise pe aceleaşi locuri şi la evrei reduşi la o stare de animalizare si îndobitocire din cauza foamei şi indiferenţei totale faţă de soarta lor. Supraviţuitorii romi au fost conştienţi de faptul că autorităţile româneşti au fost vinovate de acestă situaţie:

 „Ne-au dus pe malul Bugului. Care a ajuns la bordei a luat bordei .Care nu a apucat să ia a murit până de dimineaţă din cauza gerului. Au îngheţat de frig şi au murit cu copilaşii în braţe, au murit mulţi oameni.Doamne fereşte! Unde am ajuns acolo s-au băgat şi câte cinci familii într-un bordei până mâine cănd s-a făcut ziua .   Când s-a făcut ziua ,strigau oamenii care mai de care :”Care trăieşi ,mă?”,”Care mai trăieşti?”, “Unde eşti,mă?”. Şi atunci ei strigau de acolo. Şi a lui cutare copil a murit, a lui cutare femeie a murit la cutare…Numai erau. Ruşii care ne aduseseră plecaseră , numai erau căruţele cu ei (Mătasea şi tifosul)

În noiembrie şi decembrie 1941, evreii deportaţi în lagărul Bogdanovca care nu reuşeau să intre în cocinele de porci, mureau noaptea îngheţaţi de frig. Mortalitatea ajunsese atunci la 500 de evrei pe zi. Romii nu au cunoscut tragedia evreilor de pe aceleaşi meleaguri dar mărturiile lor constituie o repetare a tragediei evreiesti. Autorităţile româneşti nu s-au schimbat şi ştiau care va fi rezultatul lăsării romilor în voia soartei: „Au murit mulţi şi când ne-au băgat în bordeie căci rămăseseră mulţi afară şi au murit în gura bordeiului.Stateau ca oile Au murit,era mare patima…(Luna şi Deordi)

  „Oamenii mureau acolo câte şaizeci, şaptezeci pe zi. De ce mureau?.Mureau de foame,mureau de sete şi mureau mai mult de foame. Rusii prindeau nişte şoareci mari care trăiau în pământ, ii curăţau şi ii făceau tocană apoi ni le puneau pe farfurie şi ni le vindeau. Noi ,ce era pisică, câine ca să nu murim eram obligaţi să mâncăm. La urmă ne mureau copiii (Niculaiev, lagărul morţii)

Spre deosebire de evrei, romii nu au cunoscut numele prefectului judetului Golta, Modest Isopescu, sau a subprefectului Aristide Pădure si al pretorilor care i-au chnuit, jefuit si omorat. Iata un fragment dintr-o marturie:

   „Jandarmii,românii ,erau buni cu d-stră?.

Da de unde să fie buni. Era un prefect vlah, ăla ne-a mâncat banii,mulţi bani.

   Cum îl chema ?.

Apăi eu mai ştiu?. Prefect ,eu ştiu cum îl chema? ..Îmi era frică să întreb” (sublinierea mea, JA). „Şefu ăla unde îl aveam în judeţul Golta ,criminal. Criminal mare . Te omora ,criminalul (Mărturii din Transnistria). „Criminalul” a fost nu numai prefectul  Isopescu ci orice pretor roman care avea putere de viata si moarte aupra romilor si a evreilor. Numele lor este sinonom cu definitia de criminal de razboi. 

Ca şi evreii, romii nu mai erau consideraţi fiinţe umane şi puteau fi omorâţi de oricine avea o armă sau îndeplinea vreo funcţie. Romii nu ştiau că „ruşii” care- omorau faceau parte din politia auxiliara ucrainiana infiintata de romani si ca „hitleristii” erau germani locali care faceau parte din unitatile de ucigasi infiintate de SS cu aprobarea Guvernamantului: „Apoi omoruri…omorau ruşii,(politia ucrainiana) omorau hitleriţtii (germanii locali)…Omorau şi pe jidani ai noştrii românii. Hitleriştii mergînd pe drum te împuşcau” (Mărturii din Transnistria)

     Şi românii ce vă făceau,românii jandarmi?.

Românii ăia ne omorau de tot. Păi erau acolo treizecişitrei de jandarmi unde erau în comună şi vreo treizeci de dulăi din ăia mari unde le puneau pe noi de ne omorau (Mărturii din Transnistria)

Tifosul exantematic

 Evreii care au fost deportaţi din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi nu erau contaminaţi de tifos când au fost deportaţi în Transnistria. Nici romii. Medicii evrei deportaţi au încercat în zadar să lupte în prima iarnă cu flagelul dar fară medicamente nu aveau nici o şansă să salveze dela moarte oameni slabiţi de foame şi îngheţaţi de frig.  Romii au venit fără medici şi fără să-i pese cuiva în Romania de soarta lor. Au murit în masă la fel ca evreii în iarna 41/42.  Mărturiile evreilor sunt valabile şi pentru soarta romilor în iarna 42/43:

„Am văzut oameni în ghearele morţii, cu feţe palide, ca de ceară, oameni «îmbrăcaţi» în zdrenţe, abia legate pe lângă ei, tremurând de frig. Iarna era foarte aspră”[16].

„Şi pe străzi se vedeau cadavre ambulante – oameni cu masca morţii pe faţă”, după expresia altui martor. Foametea şi epidemia „au schimbat caracterul şi comportamentul oamenilor”: Instinctul de conservare a pus stăpânire pe toţi. „Sufletele s-au împietrit. Erau oameni care nu-şi primeau în casă nici cele mai apropiate rude, de teama epidemiei. Pe străzi se târau oameni sfrijiţi, extenuaţi, care păreau nişte umbre, şi erau îmbrăcaţi în zdrenţe”[17]. Cea mai înfiorătoare imagine era cea a copiilor orfani care cerşeau din uşă în uşă: „oamenii nu-i lăsau în casă, pentru că erau purtătorii virusului de tifos. Parcă şi azi mai aud vaietele jalnice şi rugăminţile copiilor de la ferestre: doamnă, doamnă, daţi-mi ceva de mâncare. Aveţi milă. Copii cu amprenta morţii pe faţă stăteau lângă fereastră şi cereau pomană. Şi după câteva ore zăceau morţi pe sania cu cadavre”[18].

Cu ce se deosebesc mărturiile romilor de cele ale evreilor?

„Luminiţă ştii cum mureau oamenii?. De foame şi plini de păduchi mureau şi de tifos…Din cauza sărăciei şi a mizeriei ne-am umplut de tifos…Măncau din noi păduchii şi umblau pe noi cum arunci nisipul pe om că nu aveam ce mânca şi mureau. Mergeam să îngrop pe unul şi  şi puneam în groapă şase.. În pământ,fără copârşeau,fără nimic… Ca pe animale” (Mărturii din Transnistria)

Situatia din Grasnencoe pe Bug (sau Grasneanca cum o pronuntau romii), desscrisa de de Buzdugan si de sotia sa Marica au fost valabile si pentru evrei:

 „Şi s-a pornit un viscol în noaptea de Sfântu Dumitru ,o zăpadă, o nenorocire …atâţia copiii au murit ,atâtea femei care mai erau bolnave ,atâţia bătrâni… Atâţia morţi erau de călcai pe ei uite aşa . Când a dat frigul ăla în ei au îngheţat… peste o săptămână ceolovicii (ucrainienii locali, JA) ..veneau cu săniile de colective  de strângeau copiii, bărbaţii, femeile .Adunau morţii de prin toate părţile…le înfingeau câte o sârmă aicea în gât şi le trăgeau până la căruţă. Acolo era o groapă, locul unui bordei mare care rămăsese neacoperit şi neterminat ,o groapă cam cât e camera asta de mare şi îi aruncau acolo… Gropile erau şi ele bordeie dar nu erau acoperite .Erau aşa neacoperite… Marica: Mâncau câinii pulpele femeilor ,fugeau cu carnea în gură aşa pe drum… Oamenii unde cădeau acolo înţepeneau şi mureau,numai ştiam de ei căci unde cădeau acolo mureau (Desculţ prin istorie)

Câinii vagabonzi părăsiţi de stăpânii lor în timpul războiului se adunau atunci în cete şi se năpusteau pe vii şi pe morţi. Ei s-au hrănit cu carne omenească aflată din belşug în ghetourile evreieşti şi „coloniile” romilor. Mormanele de cadavre de evrei morţi de tifos şi de foame şi îngheţaţi care s-au adunat în lagărul Domanevca în decembrie 1941, deoarece nu puteau fi îngropate în pământul îngheţat.atrăgeau căini vagabonzi din orăşel şi din împrejurimi: „ei mâncau zi şi noapte carne de om şi rodeau oase de om” spre bucuria poliţiştilor ucraineni care făceau glume pe seama acestui subiect [19].

Rut Glasberg, o fetiţă de 13 ani din Cernăuţi, a notat în 1942, în româneşte, în jurnalul ei.

În camera aceea am rămas singuri, fiindcă din 30 de oameni câţi erau acolo au rămas vii numai mama şi cu mine şi alte două persoane, restul au murit toţi. Cred că era tifos exantematic. După două săptămâni, a murit şi mama… Două săptămâni a zăcut afară moartă. Câinii veneau  şi rupeau bucăţi din carnea ei. Când mă duceam după căruţa care lua morţii, era întotdeauna plină până-n vârf şi se mai înfigeau la margine patru beţe lungi ca să poată încăpea mai bine morţii. De vreo 50 de ori se ducea şi se tot întorcea de la cimitir ca să adune morţii. Groparul îmi spunea mereu că nu are timp şi de abia după două săptămâni a venit s-o ridice pe mama[20].

Am redat aceste exemple pentru a sublinia că romii nu au inventat spaima câinilor care mâncau carne de om

Un cuvânt inventat de romi în Transnistria rezuma toată amploarea tragediei lor: „mortărie”. Mortaria era groapa comună în care se aruncau de-a valma sute de cadavre. Mortării de acest fel au existat şi la evrei în padurea Cosăuţi, la Moghilev, Şargorod, Berşad si in ghetourile de lângă Bug.

” Du-te şi aruncă-l în mortărie” (pe un copil nou nascut), a spus un parinte fetiţei sale pentru ca nu avea cu ce să-l hrănească. ” Când a spus, du-te şi aruncă-l în mortărie, sora mea nu voia şi a început să plângă… groapă era atat de adâncă şi acolo erau mulţi oameni de ai noştri ,înţepeniţi de foame ,de necaz,de tifos (Copilul Holocaustului).

„Groapa” fara coordonate geografice care a înfricoşat copila romă se asemană cu groapa din pădurea Cosăuţi din Basarabia din octombrie 1942, văzută de un evreu deportat în mai 1942:

               „În această pădure am văzut scene oribile: morminte deschise ale multor evrei, schelete care erau aruncate unele peste altele… Peste vale s‑au năpustit câini şi un miros pestilenţial se împrăştia…Imaginea colinei din pădurea Cosăuţi a avut asupra mea o influenţă extrem de puternică, deoarece ştiam că surorile şi fraţii mei se găsesc printre victime”[21].

Romii care au supravieţuit spaima Transnistriei, ca şi evreii care s-au întors din lagarele de exterminare, nu sunt siguri că cei care îi ascultă pot percepe cele întâmplate în urmă cu peste şase decenii: „voi nu puteti întelege ce vă spun eu acum” (Valea Plângerii).

Soarta femeii şi fetei rome

 Acest aspect al tragediei romilor în Transnistria nu a fost cunoscut până acum  şi a fost ascuns de romi din motive lesne de înţeles la fel cum s-a întâmplat la evrei cu toate că la evrei a fost amintit imediat după căderea regimului antonescian. El face parte integrantă din hotărârea conştientă a regimului românesc de a elibera de orice oprelişti morale şi juridice pe jandarmi si pe cei care au slujit regimul românesc de ocupaţie în Transnistria  privind tot ce se referă la modul de a trata pe romi, averea, precum şi însăşi fiinţa lor. Cei mai mari criminali în acestă privinţă au fost poliţştii ucrainiani care au fost lăsaţi de capul lor. Înjosirea tinerei rome nu a fost percepută ca o crimă ci drept o recompensă. Dar nu umai de viol e vorba. Femei rome au fost ucise fără milă în căutare de monezi de aur, bani etc. Deşi de multe ori nu aveau nici un fel de valori la ele. Refuzul de se lăsa  violată se termina ca şi la femeile evreice cu moartea în chinuri. 

Femeia romă a fost considerată o pradă de război, şi aici se termina comparaţia privind comportarea jandarmului şi slujbasului român faţă de femei de alte naţionalităţi – rusoaice, ucrainene ş.a. Jandarmi români au violat şi femei neevreice, în orice loc au ajuns, dar în ce priveşte evreicele si romele, era clar că au fost condamnate la moarte şi poţi să faci cu ele tot  ce-ţi trece prin cap, deoarece aceste femei încetasera să fie consideratăe drept fiinţe umane şi oricum erau sortite morţii. Este o dovada si de bestializare generală a unui regim de ocupatie si a unor indivizi din diferite natii – romani, ucrainieni, rusi si chiar germani locali, debarasati de orice restrângere sau îngrădire morală, juridică, creştină.

Un  alt aspect al acestui subiect este legat de atitudinea faţă de teoriile rasiste in Romania lui Antonescu. Naţiunea română nu a fost definită atunci ca o naţiune „pură” din punct de vedere rasial, ci ca un popor care s-a format pe baza unui trecut comun, limbă, sânge şi creştinism. Violarea unei tinere evreice sau rome nu era deci considerată drept o lezare a „purităţii rasei” româneşti sau o înjosire a bărbatului care a violat ci ca o comportare “naturală” pe timp de război şi o altă formă de înjosire a evreilor, iudaismului şi romilor.

Această crimă  a fost o crimă colectivă comisă de toate naţiile din Transnistria pentru că regimul romanesc nu-i mai considera pe romi fiinţe umane. Au particaipat la înjosirea femeii rome români, ucrainieni, ruşi, germani locali şi orice slujbaş al Guvernamântului. Romii nu ştiau cum să distingă între natiile care le-au asuprit în afara de romani. „Românii umblau după femeile noastre, a spus unul din supravietuitori. „Şi românii ce vă făceau,românii jandarmi?. „Românii ăia ne omorau de tot (Mărturii din Transnistria).

Femei şi fete rome în căutare de mâncare, găsite de „ceoloveci” (ucrainiani în slujba Guvernamântului) erau considerate pradă de război: „Unde le găseau nemţii [locali]  le omorau, şi ruşii la fel. Le omorau, le pătimeau. Numai întrebau : “De unde vii”? . Puneau mâna şi să ierţi le sfâşiau cu mâinile, le căutau să găsească aur aşa făceau ceolovecii.Unde nu găseau ,le spintecau ,băgau mâinile până în burta lor şi trăgeau din ea afară … Le sfâşiau din mâini pe femei, le sfâşiau pulpele ,le sfâşiau picioarele …Le omorau,le strângeau de gât .Unde rămânea una oleacă mai înapoi (Smaranda şi bătrânul).

Orice incercare a barbatului de a opune rezistenta se termina deobicei cu moartea lui: „Când iei nevasta de la bărbat să-ţi baţi batjocură faţă de ea . Îl băteau şi îşi băteau joc de el, îl omorau . De vedeau fată mai frumoasă fecioară ,puneau mâna şi ea nu avea nici o putere şi o siluiau” (Mărturii din Transnistria). „No ,povestea mama mea şi tatăl meu că veneau nemţii şi ruşii ce erau ăia  şi pe toate femeile ce erau tinere le luau şi le duceau pe câmpuri ca să-şi bată joc de lel ,le băteau, ,îşi băteau joc de ele şi le lăsau acolo”Fuga spre România p.3).

Ca şi evreii, romii care au rămas în viaţă au încercat să ascundă acest aspect al degradării lor: : „Batjocoreau fetele mari. Să-ţi spun cum le batjocoreau ?. E ruşine să spun despre asta.. .Nu este ruşine să ne povestiţi despre ce a fost acolo” (subliniera mea , JA, (Mătasea şi tifosul).

Dar un aspect al acestei înjosiri este deosebit de cel petrecut cu evreicele. Jandarmii şi ucrainienii au inventat o forma de distracţie specială atunci când ei înşişi nu vroiau să silueze femei rome. Forţarea romilor prinşi în sate să întretină relaţii sexuale în văzul tuturor fără nici o oprelişte când era vorba de mame, surori, băieţi, bărbaţi din aceeaşi familie. O asemenea formă de înjosire nu s-a întâmplat la evrei:

Unde prindeau jandarmii pe oameni [romi] în sat îşi băteau joc de ei .Că era fratele tău ,că era mama ta ,că era tatăl tău îi puneau să se batjocoreascî în faţa lor …

     Şi românii ce spuneau ?

Kostea : Românii? Români erau ,români erau. Cum să spun?.la urmă veneau nemţii la bordeie să-şi bată joc de femeile noastre ..Luau fetele mari…(Mătasea şi tifosul).

Ruşii erau daţi ai dracului. Când vedeau romnea şi romi le puneau pe drum să se întindă pe jos şi să-şi bată joc unul de altul: „iubeşte pe asta apoi te dau drumul”.Să fi fost mama lui,să fi fost sora lui ,să fi fost tatăl ,le punea rusu să-şi bată joc de ei ,era năcaz mare acolo (Romii şi armata română)

O formă de chin şi batjocorire a fetelor evreice care s-a petrecut în Basarabia la eliberarea ei s-a repetat în Transnistris cu femei şi fete rome dar comisă de ucrainieni:

 „Acolo îşi băteau râs şi batjocură de noi, de femeile care erau mai tinere ,mai aşa ,ruşii. Îşi băteau joc de ele până când au ajuns de luau cuţitul şi le tăiau sânii roată ,uite aşa ,le tăiau sânii jos .Asta numa ca să îşi bată joc de ele ,să fie de râsul lor,le tăiau sânii,le băteau şi le făceau una şi alta. Ceilalţi de frică,părinţii noştrii nu mai mergeau niciunde să ne aducă de mâncare de pe câmpuri şi noi muream de foame” (Fuga spre România).

Metodele adoptate de fete şi copile rome pentru a se sustrage de le viol şi înjosire se aseamana cu cele folosite de fete evreice. O fata romă: ” Şi ea e bolnavă de frică .Are suferinţă cardiacă. Şi de ea au vrut să-şi bată joc atunci acolo în Rusia că era fecioară. Din cauza aceasta ea s-a îmbrăcat bărbăteşte ca să nu se ia de ea. Imi povestea de foarte multe ori mama mea .Umbla îmbrăcată în pantaloni ca să nu se dea naziştii la ea (Mărturii din Transnistria)

Ghetoul Lucineţ din nordul Transnistriei în care au pierit de tifos, foame şi mizerie în prima iarnă aproape jumătate din cei şase mii de deportaţi evrei, a devenit un centru de distracţii pentru unitatea militară românească care a fost postată în vecinătate.

„Soldaţii şi ofiţerii români şi-au găsit o distracţie, făcând din când în când incursiuni în ghetou. Intrau prin case, scoteau fete şi femei tinere, pe care le duceau în cantonamentul lor, unde le batjocoreau. Acest lucru devenise direct spaima ghetoului. Femeile se bărbiereau pe cap ca să pară cât mai hâde şi să scape [de viol], sau se ascundeau pe unde puteau”[22].

Canibalism 

Canibalism în Europa secolului 20 este mijlocul cea mai disperat de supravieţuire, de neimaginat la evrei sau la creştini sau la orice altă naţiune şi religie. Totuşi cazuri de canibalism s-au întâmplat la evrei în lagărul morţii Peciora din judetul Tulcin din nordul Transnistriei. Acest lagăr în care au pierit circa 4.000 de evreii ucrainieni din judeţ şi apoi şi în vara lui 1942 şi evrei locali din Moghilev a devenit o pepinieră a morţii pentru că până în toamna lui 1942 nu s-a furnizat în mod organizat nici un fel de alimente pentru deţinuţi. Nu trebuie deci să ne mire că şi romii rămaşi numai cu Dumnezeu au fost degaradaţi în câteva luni la canibalism. Această pagină din suferinţa romilor nu a fost cunoscută până acum şi poate ar fi rămas numai „de uz intern” daca nu ar fi existat iniţiativa de faţă de a publica mărturiile lor. Un lucru trebuie clarificat de la început. Forma de canibalism constată aici nu este o dovadă a degradaţiei romilor ci a celor care i-au adus în acesta situaţie.

Canibalism s-a înregistrat în locurile în care romii nu mai aveau ce mânca dupa ce mâncaseră şobolani, scoici, câini, pisici – într-un cuvant orice. Nu toţi au recurs la acestă formă de supravieţuire dar din mărturii reiese clar că „secretul” era cunoscut de toti:

Şi mâncam carne din câini Tăiam carne din câini şi mâncam. Nu aveam ce mânca.A luat un om cu cuţitul şi a tăiat din fundul unei femei [moarte],Bina şi a pus pe foc şi a mâncat… Acolo este carnea cea mai bună. Tu nu judeci,nu avea ce mânca… Titira?. Era altă femeie aia .Pe care au mâncat-o oamenii. Au gătit-o şi au mâncat-o (Mătasea şi tifosul) Acolo nu mai erau ruşi,acolo nu mai erau jandarmi,acolo nu mai era nimeni,eram numai noi de noi ,romi.Când îti murea un băiat ,îti murea cineva ,îl arunca pe foc şi îl frigea apoi îl mâncau .Acela din băiatul lui nu îţi dădea şi ţie să mănânci…

“Măi,când ţi-o muri şi ţie,o să-l mănânci şi tu pe al tău… De foame ce nu făceau?. De foame ce nu făceau ? Alţii îşi mâncau copilaşii când mureau … De necaz,de supărare, Nu mai aveau ce mânca (Niculaiev, lagărul morţii).

Retragerea

 Guvernul român a încercat până în ultimul moment să împiedice întoarcerea supravietiotorilor romi pe teritoriul României. Spre deosebire de aceasta  a permis eveilor deportaţi din Regat să fie repatriaţi de Centrala Evreilor dar nu pe evreii care au fost deportaţi din Basarabia şi Bucovina. Generalul Gheorghe Potopeanu, Comandantul Administraţiei Militare a Teritoriului dintre Nistru şi Bug – noua denumire a Guvernâmantului Transnistriei adoptată la începutul lui februarie 1944 – a ordonat la 9 martie 1944 prefecţilor care aveau romi în judeţele lor ca:

1 Ţiganii să fie aşezaţi în diferite puncte cât mai departe de căile de comunicaţie şi cât mai aproape de Bug (sublinierea mea, JA);

  1. Să li se asugure o hrană omenească, să nu fie prea îngrămădiţi în bordeie;
  2. Să fie plasaţi la munci agricole pentru executarea planului de lucru, din primavară[23].

Ordinul dezvăluie toate păcatele regimului de ocupaţie român faţă de romi. Însfârşit se ordona ca romii să fie hrăniţi pentru munca depusă şi să nu fie „îngrămădiţi” în bordeie. Regimul dorea în caz de retragere a guvernâmntului să-i lase pe romi „cadou” sovieticilor, de aici ordinal de a-i menţine cât mai departe de căile de comunicaţie şi cât mai aproape de Bug.

Retrimitera romilor arestaţi în Romania care au evadat din Transnistria a continuat până la îneputul anului 1944. Inspectoratul General  al Jandarmeriei a emis un ordin circular la 19 aprilie când armata sovietică ocupase deja nordul Basarabiei şi Bucovinei că romii fugiţi din Transnistria ” să fie opriţi pe loc şi puşi la munca”[24].

Evadarea individuală a unor romi din Transnistria s-a petrecut din momentul când şi-au dat seama că sunt duşi acolo să moară. Părăsirea colectivă a avut loc în ultimul moment, în primăvara anului 1944, când se auzeu deja bubuiturile tunurilor sovietice, de multe ori sfătuiţi de jandarmi inimoşi, contrar ordinelor primite. Această înapoiere târzie s-a transformat într-o mare tragedie necunoscută până acum.

Convoaiele de romi s-au retras împreună cu trupele romane şi germane. Germanii nu erau singuri. Ei erau însoţiţi de trupe de colaboratori locali – cazaci ruşi, eliberaţi din lagarele de prizonierat germane care purtau şi ei uniformă germană. Aceşti soldaţi cunoscuţi pe frontul german ca „trupele lui Vlasov” erau soldaţi extrem de sălbateci, ştiau că-i aşteaptă moartea prin execuţie dacă cad în mâinile armatei sovietice şi dispreţuiau viaţa civililor – de orice naţie, fiind gata să omoare şi din plăcere. Autorităţile româneşti au semnalat apariţia lor în judetul Odesa spre sfârşitul lui octombrie 1943 când au raportat că au ucis un ofiţer român.  Supravieţuitorii romi nu ştiu nici acum cum să-i numească, uneori îi denumesc ruşi, alteori germani. „Noi eram proşti că mergeam cu nemţii pe drum”, a recunoscut unul din romi (Valea Plângerii). Vina nu o poartă romii ci autorităţile româneşti care au încercat să împiedice până în ultimul moment repatrierea deportaţilor.

Coloanele de soldaţi şi de romi au fost bombardate de aviaţia sovietica (şi americana ?) „de amestecau pământul cu oamenii” (Vale Plângerii) şi omorâţi ca şi cum ar fi făcut parte din trupe. Trecerea Nistrului înapoi în ţară s-a transformat în tragedie pentru cei veniţi cu primele coloane militare: „Când am ajuns la Nistru ….atât au bombardat americanii, de au rămas numai pietrele .Încolo n-a mai rămas nimic.Au murit oamenii noştrii,au murit nemţi, au murit români ,a murit armata toata (Mătasea şi tifosul). Trecerea Nistrului trebuia „platită” de romii înfometaţi cu bani şi aur, dacă nu trebuiau să caute altă cale de întoarcere şi într-adevăr mulţi au pornit pe jos spre sud în căutarea unui pod sau vad de trecere. Trenurile militare în care soldaţi miloşi permiteau urcarea sau aruncau conserve şi mâncare romilor din milă era împiedicată de ceferişti dornici şi ei de un câstig: „Ne-au pus oamenii pe vagoane. Care dă câte un galben mic de căciulă să suie la vagon . Care nu, a rămas acolo”.Strigau oamenii: Luaţi-ne şi pe noi oamenilor! Mergeai şi treceai de ei şi le lăsai, nu aveai ce face. (Mătasea şi tifosul). Bande de ucrainieni pândeau pe romi şi-i jefuiau.

Tancuri germane au trecut peste căruţe cu romi care blocau drumul omorând fără discernământ femei şi copii:” Ei au trecut cu tancul peste caruţa aceea unde erau trei fete mari şi doi copilaşi .A dat tancu peste ei cum dă maşina aia peste ei şi au ramas acolo” (Valea Plângerii) „Nemţii”, adică trupele de cazaci omorau romi din cruzime şi distracţie: „Nu aveai voie să stai. Dacă numai puteai merge pe drum, punea pistolul şi te împuşca neamţu ca să nu mai pătimeşti.Era o femeie gravidă …numai putea să meargă ..A pus pistolu şi a împuşcat-o. Peste câteva minute ne-am dus şi noi acolo să o vedem şi s-au răspicat nemţii la noi :“Hai, davai”ne-au spus “Davai”. La urmă nu ne mai dureau picioarele ,mergeam de frică. Şirurile de maşini mergeau pe lângă noi şi noi pe lângă ele.. (Mătasea şi tifosul)

 Romii în retragere erau slăbiţi, dezbracaţi, desculţi flămânzi cu copii mici în braţe. Aprilie 1944 a fost friguros, la început zapadă, înghet şi chiar viscol, apoi ploi şi noroi. Şi aici s-a întâmplat una din cele mai mari nenorociri care i-au lovit pe romi. Nu au fost capabili să-şi salveze bătrânii şi o parte din copii şi au fost nevoiţi să-i lase pe drum în voia soartei. Iată cum şi-au amintit câţiva romi „alegerea” pe care părinţii lor sau ei însuşi au trebuit sa o faca la întoarcere:

Unii oameni aveau copiii de după gât, alţii care erau mai mari făcuseră bube în picioare ,nu mai puteau să meargă şi atunci părinţii lor le spuneau: Stai aici pe şanţ şi aşteaptă-mă că îţi aduc păine şi apă .Ma întorc înapoi, stai aici că îţi aduc să mănânci copile ,stai aici. El nu mai putea să-l ducă, deabia mai putea merge el şi nu se mai întorcea înapoi,mergea înainte. (Romii şi armata română) Au rămas bătrânii. Au rămas copilaşi mici le puneau câte o bucată de turtă în mână…(Desculţ prin istorie). Şi numai putea mergea sora mea, Lena, am lăsat-o. Am lăsat-o şi ea a rămas plângând după noi, zbiera să nu o lăsăm,să nu o lăsăm. Am lăsat-o (Desculţ prin istorie). Copila cea mică s-a născut acolo în Rusia, au aruncat-o sub un pod pentru că nu mai erau în stare să o aducă acasă. Pe mine m-au aruncat pe un şanţ că nu mai puteau să mă ducă (Fuga spre România).Femeile unde [care] aveau copii mici, îi puneau jos.. Unde erau  mai mărişori, de doi trei anişori aşa, le spunea –  stai ici că mă duc să-ţi aduc să mămânci. Şi-l punea colo în drum şi el stătea, şi aştepta, că se duce să-i aducă de mâncare. Şi acolo rămânea. Îi luau rusoaicele (Apa morţilor).

Şi evreii din coloanele de deportare au încercat să-şi salveze copii de la moarte, fie prin împingerea lor din convoaie în speranţa că vor fi salvaţi de ucrainieni sau plătind sume  de bani unor creştini înainte de deporatre pentru a-i ascunde dar puşi în faţa „alternativei” la care au fost puşi romii au preferat să moară cu ei împreună şi să nu-i lase.Un copil rom părasit pe drum mai putea spera să fie salvat, un copil evreu – nu. Nimeni nu poate judeca asemenea fapte.

Ce păcate au comis romii nomazi faţă de naţiunea şi statul român pentru a fi trimişi în Transnistria, pe Bug, să-şi „ispăşească” păcatele? De ce lor le-a fost refuzată mila creştină că doar creştini erau? Cel care ordonase deportarea romilor dorea, după spusele soţiei sale Maria, să întemeieze în Romania creştină o „lume nouă” bazată pe principiile creştinismului:

            Mareşalului Antonescu îi sta de multă vreme pe inimă idealul unei lumi noi, el                             vrea o lume nouă a binelui. Lumea nouă trebuie plamadita cu duh de                            Evanghelie, cu mireasmă de calitate creştină…Numai fiind înfrăţiţi prin sprijin            şi dragoste unul faţă de altul, vom putea să fim uniţi în faţa chemărilor                         naţiunii[25].

De ce principiile care urmăreau „plămadirea” uni lumi noi „cu duh de Evanghelie” nu au fost aplicate în cazul romilor? Pentru că romii ca şi evreii înaintea lor încetaseră să fie considerate fiinţe umane.

Totuşi a existat o deosebire între evrei şi romi în ceeace priveşte aplicarea milei creştine. Când liderul evreu Filderman s-a adresat la începutul lui septembrie 1942 preşedintelui partidului national-liberal Constantin I.C. (Dinu) Bratianu rugându-l să intervină la Antonescu pentru a anula  planul de deportare a întregii populaţii evreieşti din Romania în lagărele de exterminare naziste din Polonia, Brătianu a refuzat să intervină pentru evrei dar a înaintat un protest în scris contra continuării deporatrii  romilor:

“Aceşti cetăţeni români… sunt ortodocşi ca şi românii şi ocupă în ţara noastră un rol economic important… în preajma iernii ei trebuie să-şi lichideze în câteva ore gospodăriile lor… bătrâni, femei şi copii sunt aruncaţi peste hotare în nişte regiuni necunoscute lor, în care nu au nici un rost de viaţă.

Şi pentru ce această cruzime?

Ce vină au aceşti nenorociţi?

Ce folos va rezulta din expulzarea lor?

Oare ţara românească… are o abundenţă de meseriaşi şi muncitori?… Nu-mi pot imagina că măsurile ce se iau pornesc din iniţiativa sau cu ştiinţa Conducătorului Statului”[26].

Cu mici modificări Dinu Brătianu ar fi putut, dacă ar fi vrut, să înainteze acelaşi protest împotriva deportării evreilor.

Autorităţile transnisrtiene nu au manifestat mila creştină faţă de romi nici după Stalingrad şi nici când începuse să se întrevadă înfrângerea Germaniei naziste pe frontul de est. Subinspectorul general al jandarmeriei din Transnistria, colonelul Iliescu a ordonat la 23 august 1943 să se aplică „25 de lovituri celor ce fug dela muncă” si „25  lovituri şi închisoare celor ce fug din localitaţile fixate ca domicilii”, adica celor care refuză să fie sclavi ai statului român[27].

Mila creştină au manifestat oameni simplii, soldaţi români pe front care s-au lovit cu rezultatele politicii de purificare etnica. Sublocotenetul în rezervă Braşoveanu Ioan i-a scris la 23 noiembrie lui Antonescu: „Domnule Mareşal mi-am făcut datoria atât pe front, fiind decorat, cât şi în învăţământ…de data asta rog însă din suflet să fiu iertat pentru faptul de a vă aduce la cunostinţă direct aceste fapte”. Ce fapte?

Ţiganii aduşi în Transnistria, între care mulţi părinţi cu copii pe front, chiar morţi sau părinţi pe front, soldaţi care au fost pe front etc. Din motive, probabil justificate sunt purtaţi complet desbrăcaţi, flămânzi, cu mulţi copii, unii aproape morţi în braţe. Nu ar exista om care la vederea unui asemenea convoi de 5-600 ţigani să nu fie mişcat pâna la lacrimi. Asa cum sunt îmbrăcaţi şi cum vor putea fi cazaţi, nu-i aşteaptă decât cea mai teribilă moarte: prin frig şi foamete[28].

Acest român de suflet nu ştia că în iarna 1942/1943 mii de romi muriseră de frig, foamete şi tifos în împrejurările de care se temea că vor afecta pe romi dacă autorităţile nu intervin. Autorităţile nu au intervenit şi romii au continuat să moară. Situaţia   romilor în iarna 1942/1943 a fost descrisă în februarie 1944 de subprefectul judeţului Berezovca în o adresă trimisă unui tribunal din România care i-a cerut certificate de deces pentru patru romi din zona sa de jurisdicţie:

In luna decembrie 1942 am preluat comunele respective cu o populaţie de cca 7.500 tigani, aglomeraţi într-un sat mare [Trihati si micul sat Covaliovca, JA] în care în mod normal locuiau 800-1000 suflete….Spre mijlocul lunii Decembrie [1942] a izbucnit epidemia de tifos exantematic cu care ocazie media morţilor s-a ridicat zilnic la un numar de cca 200-250 morţi. Aceste cadavre nu puteau fi identificate din cauza că ţiganii le aruncau prin case şi grajduri incendiate, stufărie sau pe străzi. Din cauza celor relatate mai sus nu se putea ţine nici evidenţa viilor şi nici cea a morţilor. După încetarea epidemiei au rămas în sat o populaţie ţigănească de cca 1800-2400 suflete.[29]

 O situaţie asemanatoare în ceea ce priveşte evidenţa morţilor de foame, frig şi tifos a existat şi la evrei. Legiunea de jandarmi din judeţul Golta –”Valea plângerii” pentru romi şi „Regatul Morţii” pentru evrei a rapotat încă la 21 martie 1943 după marele prăpăd al romilor din judeţ că „starea de spirit a ţiganilor evacacuaţi eate foarte agitată din cauza lipsei de alimente, boli, frig, etc. şi lipsei de interes din partea autorităţilor pentru înrăutăţirea  situaţiei”[30].

 Lipsa de interes pentru soarta romilor au manifestat-o si preotii misionari care au fost trimisi de Misiunea Ortodoxa Romana sa conduca o campanie de „recreştinare a poporului transnistrian[31]. Membrii Guvernământului Transnistriei şi autorităţile militare au ajutat preoţilor la reînnoirea vieţii religioase în provincie. Transnistria a fost împărţită în 14 protoierii (judeţe bisericeşti), corespunzător cu împărţirea administrativă a guvernământului românesc. În fruntea fiecărei protoierii a fost numit un protoiereu[32].

Preoţii care au servit în judeţul Golta unde au fost „colonozati” 9.121 romi (2319 barbati, 2458 femei, 4344 copii)[33], majoritatea romilor nomazi, şi în special în raionul  Domanevca (unde in iarna 1941/1942 au fost ucişi aproximativ 100.000 de evrei şi au fost arse cadavrele a 65.000 dintre ei), nu au amintit niciodată cuvântul „evrei” sau romi, nu s-au întâlnit cu evrei sau cu romi, nici măcar întâmplător, şi potrivit raporturilor lor nici n-au văzut evrei sau romi. Dar daca atitudinea lor fata de evrei, desi necrestina, mai poate fi inteleasa, atitudinea lor fata de romi este cu totul de neinteles. Romii erau crestini ortodocsi ca si romanii, cum a remarcat si Dinu Bratianu, vorbeau limba preotilor si se rugau la acelas Dumnezeu. Preotii „misionari” romani erau ocupaţi în permanenţă să slujească pe Domnul, să renoveze biserici, să achiziţioneze clopote noi, să găsească artişti care să picteze icoane, să împărtăşească, să ungă cu untdelemn sfinţit (maslu) şi să boteze noii născuţi şi pe cei care n-au fost botezaţi din cauza regimului anticristului. 

Judeţul Golta a fost împărţit în cinci protoierii, şi în fiecare dintre ele slujea un adjunct de protoiereu: protoieriile Golta, Domanevca, Vradievca, Lubaşevka şi Crivoie-Ozero. În fiecare dintre aceste raioane bisericeşti existau atunci lagăre pentru evrei si colonii pentru romi. În fiecare din ele au fost ucişi  in iarna 1941/1942 evrei sau au pierit de tifos, foame şi frig. În fiecare din ele au pierit in toamna si iarna 1942/1943 mii de romi de foame frig si tifos; în fiecare dintre ele au existat probleme cu înmormântarea cadavrelor.

Localităţile care au servit drept lagăre de tranzit sau loc de exterminare a mii de evrei sau morminte comune a mii de romi au avut onoarea să fie vizitate în luna mai 1943, după toate regulile canonice, de Sfinţia sa mitropolitul Transnistriei, Visarion. Mitropolitul a sosit la Crivoie-Ozero restaurat la 29 mai 1943 şi a fost întâmpinat de comandanţii militari locali.

Raionul Domanevca in care traiau  mii de deportati romi, la Acmectca, Domanevca, Nicolaievca, Victorovca si alte localitati, nu s-a bucurat la inceput de mare atenţie din punct de vedere creştin dar activitatea crestina s-a intensificat din iulie 1942, dupa terminarea arderii cadavrelor evreilor ucisi in cele trei mari lagare de exterminare: Bogdanovca, Domanevca si Acmecetca. Acesta era  un raion îndepărtat, care se mărginea cu Bugul. Evreii si romii au continuat să fie aduşi în raion şi în cele şase ferme de stat – foste sovhozuri – care au primit nume româneşti: „Mareşalul Antonescu”, „Basarabia”, „Duca Vodă”, „Alexandru cel Bun”, „Bogdan Vodă” şi „Moldova” – unde evreii si mai tarziu romii au fost deţinuţi permanent ca şerbi, alături de muncitori şi ţărani salariaţi ucraineni. Activitatea creştină în orăşelul Domanevca a fost considerată ca un punct culminant al activităţii Bisericii.

Oraşul Golta şi satele învecinate care aparţineau raionului Golta s-au bucurat şi ele de o înflorire religioasă. Misiunea ortodoxă s-a străduit mult să refacă viaţa creştină în judeţul Berezovca, care a servit drept mormânt comun pentru evreii din Odessa deportaţi cu trenul si pentru romii adusi in toamna lui 1942 din care la inceputul lui 1944 ramasesera 2.400 din circa 7.500. Misiunea Ortodoxa a bisericii Romane nu a observat existenta a mii de romi si ei crestini ortodocsi in judet.

„Mila crestina” nu a fost aplicata deportatilor romi in Transnistria

Fără Ură şi Răzbunare

 Romii nu au deschis un dialog cu Dumnezeu şi majoritatea lor nu au pierdut credinţa în creştinism. Unii „sau apropiat de Dumnezeu” şi au găsit calea alinării prin pocăire iar alţii din contra „au gura rea” şi „îi batjocoresc pe cei care merg la biserică” (Desculţ prin istorie) şi prin acesta se asemana cu evreii. Mulţi evrei care s-au întors din deportare din lagărele naziste şi-au pierdut credinţa şi au devenit atei. Se pare că la romi cu cu cât s-au îndepărtat de evenimentul deportării a scăzut şi sentimental că au fost părasiţi de Dumnezeu. Unul din „Cântecele Bugului” este un act de acuzare adus direct Divinităţii pentru soarta romilor în Transnistria:

Cobori Doamne pe pământ

Să vezi ce jeale ai făcut

Să vezi ce jeale ai făcut

Câţi copii ai omorât

Căţi copii ai omorât

Şi mureau pe lângă garduri

Cu copilaşii în spate

Pe lângă garduri cum mor

Cu copilaşii în braţe

Cobori Doamne pe pământ

Să vezi Doamne ce ai făcut.

Câţi femei ai văduvit

Câţi femei ai văduvit

Câţi copii ai sărăcit

Alai dalai da lala

Că asta nu e poveste

Astea sunt lacrimile noastre (Regina României şi Rijina Romilor).

Se pare că romii nu s-au „certat” niciodată cu Dumnezeu şi cu trecerea timpului mulţi  chiar s-au apropiat mai mult decât înainte de Credinţă şi nu-L acuză pe Dumnezeu că i-a uitat ci percep tragedia lor ca o calamnitate care nu a putut fi evitată. La fel ca evreii caută pe cât se poate să sfiinţească memoria celor pieriţi: ” bătrânii ăştia care mai trăiesc cănd se întâlnesc şi povesstesc despre chinurile şi necazurile care au fost acolo şi cel care are bani cumpără o lumânare şi o aprinde pentru mortul lui care a murit în Rusia”. D-zeu să-i ierte pe toţi care au murit!.Amin! (Mărturii din Transnistria).

Romii sunt conştienţi că vina pentru nenorocirea lor o poartă popoare şi instituţii: românii, germanii, ucrainienii (ruşii), Antonescu, Guvernâmantul Transnistriei, jandarmi şi oameni răi şi fără  de suflet indiferent de naţiune. Dar spre deosebire de evrei, cei care au depus mărturii ţinâd să-i ierte pe „pacătoşi” si nu continuă să-i urască pâna în zilele noastre. „Ce le transmiteţi romilor din întreaga lume?”, a fost întrebat unul din romi: „Norocoşi să fie toată lumea şi poporul lumii tot şi să numai păţească ce am păţit noi în Rusia, în Trasnistria unde am mâncat necaz. Nici duşmanii noştrii”(Mătasea şi tifosul).

În ciuda suferinţelor îndurate, romii care au suferit în Transnistria nu păstrează sentimente de ură faţă de români, consideră România drept „ţara noastră”, ţin minte ajutorul spontat acordat dupa întoarcerea din deporatare de români, vecinii lor, cu adevarat din „mila creştină” şi doresc să traiască alături de români: „Să trăiască toată lumea romii şi românii că lângă noi  [ei] suntem”(Mărturii din Transnistria).

Majoritatea lor nu au compărut ca martori ai acuzării în procesele criminalilor de război români şi în afară de procesul lui Antonescu, soarta lor aproape că nu a fost cercetată până la lucrările Comisiei Wiesel, în parte şi din cauza lipsei lor de organizare şi coeziune.

Tot ce cer acun este ca puţinii romi care au ramas în viaţă să aibă asigurată o îngrijire medicală şi materială care să le asigure un trai adecvat în puţini ani care le-au mai rămas de trăit, „să le scoată suferinţele din suflet” (Mărturii din Transnistria).  Iertarea criminalilor şi dorinţa modestă de „alinare a sufletului” a fost exprimata in mod excelent de Traian fiul: 

No ,apo dacă statele acelea ,noi nu le aducem nici o vină . Erau alte vremuri ,altă conducere,aveau altă mentalitate,era Hiclăr [Hitler]. Oamenii aceştia de astăzi sunt democraţi, oameni ce îşi dau seama . Ei ar trebui să găsească o soluţie adevărată după suferinţa şi necazurile îndurate prin care au trecut ca să le facă şi lor un ajutor să le dea alinare în suflet la atâta suferinţă încât ei să spună:”Uite după atâţia ani şi-au adus aminte că statul german a participat la aceea deportare ,şi-au adus aminte de noi şi nu au uitat suferinţa prin care am trecut şi să ne dea şi nouă un ajutor câte zile mai avem până rana din suflet” (Mărturii din Transnistria)

La care  alt martor, Traian bătrânul, a adaugat: „Şi de la statul român pentru că şi el este vinovat de treaba aceasta”.

Şi într-adevar unde a fost statul român până acum?

Un singur sentiment este comun tuturor. Indiferenţa şi faţă de rom ca etnie, faţă de romi ca victimă, faţă de rom ca cetăţean:

„Aici în ţara noastră nu ne mai bagă nimeni in seamă” (Fuga spre România).

Romii și evreii

La cea de a opta conferinta a organelor administrative din Transnistria care a avut loc la Odesa la 20 septembrie 1942, Guvernatorul Alexianu a declarat: „Prefecţii care au evrei si ţigani, să organizeze munca lor în orice fel de intreprinderi, în conformitate cu ordonanţa şi instrucţiunile date. Cine nu vrea să muncească va fi trecut peste Bug, unde sunt primiţi”[34]. Această directivă echivala cu o condamnare la moarte. Circa 15.000 de evrei au fost trecuţi peste Bug la dispoziţia autorităţilor germane de ocupaţie şi aproape toţi au foat omorâţi.

În aparenţă soarta evreilor şi a romilor a fost asemănatoare şi cele două neamuri trebuiau să fie conştiente de soarta lor comună. Romii au fost aduşi în Transnistria dupa ce peste 100.00 de evrei cetaţeni români şi peste 150.000 de evrei ucrainieni fuseseră executaţi de armata română sau de unităţi germane sau pieriseră de tifos, foame şi frig. Ghetourile şi lagărele evreieşti se înfruntau cu propria lor nenorocire. Mii de orfani continuau să moară de foame şi ajutorul din Romania trimis de alţi evrei deabia începea să vină. Nenorocirea deportaţilor  evrei era atât de mare încât nu puteau fi impresionaţi de nenorocirea altora. „Cum va împăcaţi cu evreii?”, a fost întrebat unul din martori. „Foarte rau. De ce ?. Pentru ca ei erau pe partea lor şi noi eram pe partea noastră. Erau printre ei şi care ştiau să vorbească româneşte şi vorbeau cu noi. Plângeam unul pe celalalt” (Valea Plângerii).

Prefectul judeţului Balta, pe al cărui teritoriu se dezlănţuise cea mai grea epidemie de tifos în rândurile evreilor, a emis un ordin important, care s-a referit numai la evrei şi la tifos, adresat legiunii de jandarmi din judeţ şi poliţiei oraşului Balta, ambele subordonate lui:

       „Suntem informaţi că în tot oraşul umblă din casă în casă cerşind, copii de evrei, răspândind astfel tifosul exantematic. Aceştia umblă liberi, nestingheriţi de nimeni şi fără semnul distinctiv. Binevoiţi a lua măsuri ca nici un evreu să nu părăsească ghetoul fără permis special… luaţi măsuri severe pentru executarea întocmai a Ordonanţei Guvern. nr. 23[35].

  1. Tifosul [în raionul Vradievca, judeţul Golta] este răspândit de ţiganii care umblă din casă în casă după cerşit şi furat. În legătură cu aceşti ţigani nu s-a luat nici o masură de deparazitare şi dacă vor fi lăsaţi aşa, tifosul se va extinde pe întreg judeţ.”[36].

Concluzii

 Romii ca şi evreii au fost deportaţi în Transnistria pentru a pieri. Evreii au fost lichidaţi şi  prin mari operaţiuni de exteminare din vara lui 1941 şi până în vara 1942. Romii şi evreii au pierit în masă prin lăsarea lor în voia soartei, de tifos, frig, foame iar evreii şi prin împiedicarea acordării de ajutoare de către Centrala Evreilor. Ambele minorităţi au fost jefuite, prădate, înjosite, batjocorite şi femeile şi fetele lor au fost siluite, chinuite şi chiar ucise. Începând din vara anului 1942 situaţia romilor  a fost mai grea decât a evreilor pentru că nu au avut nici o formă de auto-organizare, conducere locală sau centrală, pentru că nu au primit nici un fel de ajutor dela compatrioţii lor rămaşi în Romania , pentru că nimănui, în Romania sau în afara ei, nu i-a păsat de sorta lor,  pentru că regimul lui Antonescu nu s-a temut în nici o fază a razboiului că va trebui să dea vreodată socoteală de nenorocirea pe care a provocat-o acestei minorităţi.

Deşi în anumite momente modul de comportare a romilor în faţa Distrugerii s-a deosebit de cel al evreilor ambele etnii au fost la fel de afectate de Holocaust 

[1] Ibid., p.20

[2] „Declaraţie” semnată de general C. Vasilui, Tribunalul Poporului, Dosar 44/1945, Generalul C. Z. Vasiliu, Ibid, Vol. 59, p.2. USHMM, RG-25004M, Vol. 49.

[3] Stenograma şedinţei Consiliului de miniştri cu guvernatorii, 29 septembrie 1942, Arhivele Naţionale ale Romaniei, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. VIII (august – decembrie 1942),  2004, pp. 228-229 (sublinierea mea, JA).

[4] Stenograma şedinţei guvernului din 11 octombrie 1941. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol, 11, p. 47 (USHMM/RG-25004M, microfilm 23).

[5] Extrase din dosarul nr. 4/1942-1943, Volumul VIII al Guvernamântului Basarabiei, USHMM/RG-25004M, Reel 35, p.188.

[6] Exista o Asociaţie a Romilor din Romania înfiinţată în anul 1933 dar dupa cât ştim nu a intervenit pentru oprirea deportărilor în mai 1942 cand au început. Vezi Viorel Achim,Tiganii in istoria Romaniei,Bucureşti, Editura Enciclopedica, 1998, p.129-130.

[7] Scrisoarea lui Pressner, M. Carp, Cartea Neagră, III, Bucureşti, 1947, nr. 161, p. 314‑315.

[8] „Raport cu privire la călătoria de culegere de informaţii referitoare la situaţia din Basarabia şi Bucovina”, fără dată (de la sfârşitul lunii noiembrie 1941), Arhiva Chişinău 706‑1‑68. In raport se notează explicit că în locuinţele evreilor din Chişinău care au fost transferaţi în ghetou au rămas obiecte de artă de mare valoare, şi nu toate au fost înregistrate. Vezi anexa 1 a documentului. Idem, p. 24‑25.

[9] Jean Ancel, Trannistria, 1941-1942, The Romanian Mass Murder Campaigns, Tel Aviv University, 2003, Vol. 2, doc 899, p.1056.

[10] J. Ancel, Transnistria, Atlas & Universitatea Tel Aviv, Bucureşti 1998, p.123 (vezi capitolul 3, p.123-217).

[11] Comunicare secretă a guvernatorului Alexianu privind decizia de a deporta ţiganii şi locurile de plasare în judeţul Golta, 16 iunie 1942, care sunt: Tridubi; Crasnenco, Vituldov Brod  Ahmecet, Novocantacuzenco, (Arhiva Nikolaev, 2178-1-31, p. 78). Romii au fost trimişi şi în judeţele Balta, Berezovca şi Oceacov.

[12] Comunicarea secretă a comandantului jandarmeriei către  prefectul judeţului Golta, 16 iunie 1942. Idem, p. 77.

[13] Jafurile comise de funcţionarii prefecturii asupra romilor au fost consemnate şi în Actul de acuzare contra primului lot de criminali de razboi (vezi in continuare). Prefectul judetului Golta, Modest Isopescu a declarat la proces ca a fost nevoit să-i folosească pe jandarmi, deoarece romii s-au împotrivit să predea prefecturii caii şi căruţele lor; în cele din urmă, caii şi căruţele au fost transferate colhozurilor şi sovhozurilor. „Ei au murit ca muştele” a conchis tribunalul: Actul de acuzare, rechizitoriile şi replica acuzării în procesul primului lot de criminali de război,  Bucureşti, 1945, p. 52-53. p. 76). Hotărârea de confiscare a căruţelor şi cailor a fost a lui Alexianu şi a avut ca scop „să evite vagabondarea romilor şi răspândirea de boli”. Dispoziţia lui Alexianu către prefectul judeţului Balta, 29 iulie 1942. Arhiva Nikolaev, 2178-1-27, p. 150. 

[14] Raportul medicului căpitan dr. D. Tomescu către prefectul judeţului Golta, 10 iulie 1942. Arhiva Nikolaev, 2178-1-27, p. 150.

[15] Prefectul judeţului Berezovca, Leonida Pop, către guvernatorul Transnistriei, 24 septembrie 1943, Arhiva Odessa, 2361-1-591, p. 51.

[16] Mărturia lui Zeilig Aşher Hoffer din Vijnita, Tel Aviv, iulie 1959, Arhiva Yad Vashem, 03-1453, p. 20.

[17] Mărturia lui Hana Fessler, din Suceava, Petah Tikva 1957, Ibid, 03-761, p. 6.

  1. 6. Cine putea, îşi vindea hainele ţăranilor ucraineni în schimbul hranei, şi de aceea erau îmbrăcaţi în zdrenţe.

[18] Mărturia lui Zeilig Aşcher Hoffer, p. 21.

[19] Ehrenburg ş.a., Cartea Neagră,  Bucureşti, 1946, p. 101.   

[20] M. Mircu, Pogromurile din Basarabia, Bucureşti, 1947, p. 36.

[21] Mărturia lui Zeev (Wolf) Milrad din Rădăuţi, sudul Bucovinei, Arhiva Yad Vashem 0‑3/1486, p. 6‑7.

[22] Mărturia lui Irahmiel Schikler din Cernăuţi, Petah Tikva, 7 iulie 1959 AYV 03-1459, p. 7-8.

[23] USHMM, RG-31004M, reel 19.

[24] Documente privind deportarea tiganilor in Transnistria, Culegere alcatuita, cu Studiu introductive, de Viorel Achim, Editura Enciclopedica, Bucharest, 2004, Vol. II, doc. 615, p.465.

[25] „Statul si duhul crestin”, Timpul, 4 decembrie 1941.

[26] Scrisoare a preşedintelui partidului naţional-liberal, Constantin I.C. Brătianu (cunoscut mai mult sub numele Dinu Brătianu) către Conducătorul statului, 16 septembrie 1942 (copie), Jean Ancel, Documents concerning the Fate of Romanian Jewry. The Beate Klarsfeld Foundation, Jerusalem 1986 (în continuare, Ancel, Documents), IV, nr. 104, p. 225.

[27] Referat al colonelului Iliescu din 23. 8. 1943, Arhiva Yad Vashem din Ierusalim, 0-11, dosar 48.

[28] Scrisoarea Sblt. Ioan Brasoveanu catre Antonescu, 23.11.1943, YVA, O-11, dosar 48.

[29] Pretorul raionului Landau către Prefectura Berzovca, 7.2. 1944, Arhiva Odesa, 2361-1-592.

[30] Legiunea Jandarmi Golta către Prefectura Judeţului Golta, 21.3.1943, Arhiva Nikolaev, 2178-1-57. 

[31] Guvernământul Transnistriei, Transnistria, Odessa, 1943, vezi capitolul despre această campanie, p. 75-78.

[32] Vezi lista conducerii centrale a misiunii ortodoxe române de dincolo de Nistru şi lista preoţilor şi parohilor, 1 decembrie 1941. Primul raport al Misiunii ortodoxe Române  în Transnistria, trimis guvernatorului, privind activitatea sa din perioada 15 august 1941-31 decembrie 1941, Arhiva Odessa 2242-1-1105, Anexele 1, 2.

[33] Raportul prefectului de Golta, Modest Isopescu catre Guvernamantul Transnistriei, 7 iunie 1943, Arhiva Nikolaev, 2178-59. Vezi „situatia numerica de tigani pe raza Inspectoratului Balta, [judetul] Golta la data de 16 septembrie 1943”, Arhiva Yad Vashem, O-11, dosarul 48.

[34] J. Ancel, Transnistria 1941-1942, op. citat. , vol 3, doc. 963, p.1802 (sublinierea in text).

[35] Ordinul secret nr. 18 al prefectului judeţului Balta, colonelul Vasile Nica către inspectoratul jandarmeriei judeţului şi către poliţia oraşului Balta, cuprinzând observaţie scrise de mână de către prefect, 8 februarie 1942. Arhiva Odessa, 2358-1c-10, p. 39. „Executarea întocmai a Ordonanţei 23”, însemna practic împuşcarea evreilor care vor fi prinşi în afara ghetoului, deoarece ordonanţa îi considera spioni.

[36] Nota informativa a legiunii de jandarmi Golta, 21 noiembrie 1942, Ancel, Transnistria, 1941-1942, The Romanian Mass Murder Campaigns, doc. 1041, p. 1934.

error: Content is protected !!