LMC: Astăzi suntem în Poctoava şi vorbim cu unchiul nostru Tomili. Bine v-am găsit!

Tomili: Să ai noroc şi să fii sănătoasă!

Unchiule Tomili vreau sa ne spuneţi Amintirea Bugului. Mai întâi, cine sunteţi d-voastră?

Eu sunt Tomilli a lui Fardi.

Şi Fardi al cui era?

A lui Pupa.

A lui Pupa?

A lui Ion a lui Pupa. Acuma mărturisiţi-ne despre Bug cum a fost.

Voi spune cum ne-au luat. A venit o frică mare între noi că ne vor lua românii şi ne vor duce in alte ţări. Ce a făcut atuncea Parolea? Toma îl chema, Parolea. Acela era vătaful nostru care ne conducea şatra. Umblam câte douăzeci de corturi într-o şatră. El era acela care vorbea cu autorităţile. El era Bulibaşa nostru. Aşa, ce crezi că a făcut?! S-a dus la o doamna, cum o chema pe doamna aia mă? La Marianka, la Gabriela care era o doamna foarte bogată. Ea avea multe arii de pământ. S-a dus şi a intrat la doamnă acasă:„Doamnă Maria, am doi copiii să le botezi. O fată şi un băiat”. Uite aicea e nevastă mea, asta e şi a mai botezat pe un copil al unchiului meu Badea. A botezat copiii şi apoi s-a înteles cu noi să-i culegem polomida din grâu. Şi ne-a dus cam vreo treizeci de kilometri pe niște câmpuri, eram vreo treizeci de căruţe. Unde ne-a dus acolo pe câmp, ne-a dat douăzeci de banițe de făină, ne-a dat un bou şi găini ca sa avem ce mânca ne-a dat naşa şă îi lucram pământul;curăţam polomida din grâu.. Noi stăteam săracii ascunşi ca să nu ne ducă în alte țări. Ce spui? Am terminat de curăţat polomida. Cănd am terminat lucrul, ce a spus Parollea, Bulibaşa? „Ce să mai facem aici pe câmp, că ce o fi să păţim până la urmă tot o s-o păţim. Noi ne ascundem degeaba. Haideţi să mergem, ce-o face Dumnezeu cu noi.” Şi am luat-o şi am plecat de acolo, am intrat la capătul oraşului. Ne-am aşezat corturile pe islazul câmpului şi am înoptat acolo. De dimineaţă, numai ce ne pomenim cu trei maşini din Slatina care au ocolit şatra. Ne-au pus imediat să ne strângem corturile şi ne-au dus în oraş la Slatina. Ne-au pus să mergem post din post cu transferare pe drum. De acolo însoţiţi de jandarmii din Slatina au luat-o cu noi pe un drum de piatră, vai de capu lui, nu erau drumurile ca acum: umblam pe jos şi picioarele desculțe sângerau şi aşa am ajuns cu căruţele în Lunca Corbului. De acolo din Lunca Corbului ne-au luat alţi jandarmi şi ne-au dus la Piteşti. Din Piteşti, ne-au dus la Ploieşti, post din post jandarmii şi noi cu căruţele. Unde înoptam numai ne instalam corturile, înoptam aşa pe drum. Am ajuns la Găieşti, de acolo ne-au dus la Târgovişte. In Târgovişte numai aveam unde înopta că ne luau jandarmii post din post. Numai puteau merge caii, unii rămâneau pe drumuri. Unde se rupea căruţa, luam roţile de la ea şi le puneam la alta şi mergeam mai departe pe drum. Cine avea căruţa mai zdravană, mai rezistentă mai lua şi de la căruţa săracului ca să nu rămânâ şi el pe drum.

Picano: Ai altora le mureau caii…

Tomili: Am ajuns la Nistru. Cam douăzeci de căruţe suntem. Douăzeci de căruţe au luat-o pe altă parte, da tot acolo la Nistru au ajuns, la apă.

Când am ajuns la apă …

Picano:Tomilli erai în ceata noastră.

Tomilli: Cu Parollea eram, Rista a lui Parollea, Danako, Gogu, Badea a lui Seka, Diamanto a lui Seka.

Picano: Bărkullikă era şi el cu noi.

Tomilli: Nu, nu era Bărkullika cu noi. Ne-am întâlnit după aceea. Aşa, am ajuns acolo la Nistru. Ne-am întânit acolo peste două sute de căruţe păzite de jandarmi. Le controlau sa le găsească galbenii. Nu ne trec Nistru până nu ne fac perchiziţie. Căutau prin toate lucrurile, căutau aurul. Unii oameni când au văzut ce se întâmplă au pus şi au înghitit galbenii în ei. Dădeau la neamuri câte zece poli de aur, dădeau câte cinci galbeni mari cine avea mai mulţi şi le dădeau la neamurile lor să le înghită. Au luat şi ne-au dat drumu. Ne-am schimbat banii pe care îi aveam mărci româneşti şi am luat din ceilalţi.

Până îi căuta pe unii, ceilalţi şi-au înghiţit aurul. La unii le-a luat aurul, la alţii nu.

Şi am ajuns aşa pe drumuri, se rupeau căruţele paf, cădeau caii. Jandarmii erau lângă noi. Cine se dădea jos din cîruţă, sa-şi ia seminţe, îl împuşcau. L-au împuşcat în mână pe băiatul lui Sterian. L-au împuşcat… şi pe Ghiono, cum îl chema că am uitat, mânca-i-ar sărăcia. Pe Dioka, l-au împuşcat în mână şi i-au pus lemnişoare şi l-au legat oamenii că avea mâna. Am mers pe drum, am mers sî îţi spun cam două luni de zile până ce a venit toamna. De când era grâul răsărit şi acolo se uscase, îl treieraseră. Am ajuns în Moldovca pe un islaz. Cred ca islazul acela avea peste douăzeci de kilometri numai câmp întins fără nici o vale şi nu departe era un sat micuţ unde era o piaţă, un fel de târg. Acolo am ajuns în Moldovca, fiecare cu ceata lui. Eram împărţiţi pe grupe: rudari şi lăieţi, fiecare cu ceata lui. Noi stăteam acolo şi pe urmă ne-au luat căruţele. Noi munceam cu căruţele la strânsul cartofilor, la porumb, până ce a venit toamna.

Noi nu ştiam că ni se pregătiseră peste cinci sute de bordeie în pământ pe malul Bugului.

Cum îţi spuneam, ne-au luat căruţele, au luat caii, mai au rămas corturile pe prăjini. Le-au luat la colectiv. Ce să mai facem, plângeau femeile. Am rămas săraci că numai aveam cai şi căruţe. Ne-au luat puterea. Aicea ne mănâncă viermii pe islazul acesta! Nu era sat, nu era nimic. Un sătuc micuţ era ce avea o piaţă. Noi ne-am dus pe târgul acela că se făcea piaţă. A început să dea o ploaie, o lapoviţă. Şi au venit treizeci, patruzeci de căruţe mari. De care căruţe? Căruţe ruseşti cu cai ce nu erau aşa mari:„Ei, Hai sus. Luaţi-vă ţoalele să vă ducem la casele voastre “. Să ne ducă la bordeiele care se făcuseră pe malul Bugului, la Bug, chiar pe malul Bugului. S-au pus şi ce crezi tu că au făcut? S-au urcat ca şerpii, au urcat iar cei bogaţi. Şi-au pus hainele sus, şi-au pus copiii, tinjirile, au plecat bogaţii. Au rămas cei săraci, se zbăteau în zloata noroiului, unde să plece pe frigul acela. Aveau corturi, dar numai aveau căruţe. Se rupseră pe drumuri şi mai îşi puseră şi ei lucrurile pe la alţii în căruţe. Le muriseră caii.

Acuma cei bogaţi, luaseră căruţele, au ajuns la bordeie. Au ajuns acolo cam pe la zece noaptea. Şi s-a pus o zăpadă, a venit o năpastă mare, un viscol. Care a luat bordei a luat. Şi când au venit ăia din urmă, au venit numai cu capu, nu şi-au mai luat corturile, nu şi-au mai luat pernele. S-au urcat în căruţele ce au venit pe urmă, s-au îngrîmădit unul peste altul şi au venit şi ei din urmă. Nu au mai găsit bordeie ca să intre în bordeie, numai erau locuri. Numai erau. Când a venit ziua afară erau grămezi. Cât casele erau grămezile cu morţi. Se strânseră unul peste altul şi au murit. Până-n ziuă au murit că se pusese o năpastă de viscol de numai puteai să ieşi afară de unde erai şi au murit, taică aşa grămadă. Noi care eram mai buni am luat locuri. Când m-am trezit de dimineaţă, am strigat: „Mamă dă-mi apă că mor”. Atunci, sora mea Luba mi-a spus:„Du-te afară şi bea apă”, era mai mare decât mine. Când am ieşit afară, de unde să beau apă? Afară era viscol. „Mă duc să-ţi aduc zăpadă”. „Adu-mi şi zăpadă”. Mi-a adus zăpadă şi am mâncat. Aşa. S-a fîcut ziua bine. Ce e mâine?!

A ţinut patru zile viscolul. Oricine ieşea afară din bordei, intra repede înapoi de năpasta gerului. Patru zile a ţinut viscolul acela. Ei, ce spui că au făcut? Care avea cizme, care avea cojoace din România şi-a băgat capul şi s-au dus în pădure, acolo erau cinci păduri: una de brad, una de salcâm, una de stufăriş, una de salcie. Ne-am pus să ne facem foc că muream de frig, Bugul apa era cam la jumatate de kilometru de noi.

Tăiau lemnele cu securele şi au pus de şi-au spart bordeiele apoi. Unde ne puseseră acolo nu era pat, bordeiul avea doar o rogojină ca uşă, nu avea coş, nu era sobă.

Patul era făcut din pământ, avea nişte scări din pământ iar bordeiele astea nu aveau nici coş, nu aveau nimic. Au spart oamenii şi-au făcut coşuri la bordeie şi au pus de şi-au făcut foc în mijlocul bodeiului.

In primăvară, când a venit primăvara, au pus şi au tăiat toate pădurile. Numai erau păduri. Arseseră.

Oamenii morţi le mâncau câinii. Umblau câinii cu maţele morţilor peste bordeiele noastre. Iar acuma ne este frică de cei morţi…

Acolo a murit Bina, a mâncat-o Burduf. Era grasă Bina. Nu a avut ce mânca. A luat o bucată de fier, a tăiat o bucă a fundului, a fript-o şi a mâncat-o de-i curgeau balele pe gură. Burdufu luase muşchiul fundului. L-au văzut cinci, şase oameni şi ne-au spus şi nouă.

LMC: Al cui era Burdufu?

Tomilli: Burdufu? Al dracului a lui taică său cine l-o întrebat.

LMC: Aţi obosit tare? Nu-i aşa?

Tomillii: Nu am nimic aşa sunt eu.

LMC: Aţi transpirat prea tare. Luăm o pauză.

Tomillii: Nu-i nevoie. Fumez o ţigare.

Auzi copile. Când a murit Bina în ea erau zece, cinsprezece galbeni mari de aur. O ştiau oamenii, neamurile ei că are galbenii în ea. Acuma, ce făcuse Burdufu?! A luat din ea buca fundului şi o mânca şi îi curgea sângele din gură. Pe urmă au venit câinii şi au mâncat-o toată. Au venit trei, patru câini şi au traas maţele din ea. Galbenii erau în ea, ăia ce îi înghiţise la Nistru. Nu le scosese afară că nu avusese ce mânca. De ce? Neavând ce să mănânce nu a ieşit afară. Omul numai atunci când mănâncă aruncă afară pe câmp.

Aşa. Ce spui că au făcut?! I-au luat câinii maţele şi le trăgeau după ei şi uite-o aici pe Zânca, mătuşa mea a găsit doi galbeni mari, Lena a lui Parollea, era fatămare atunci a găsit şi ea doi. Nu le-au mai luat de la ele. De unde să le mai dea lor că i-au găsit pe câmp. Aşa. Pe urmă am stat toată vara acolo. Muriseră cam jumătate din oamenii noştrii. Ne-am pus să muncim acolo la colectiv. Unde munceam? Veneau jandarii acasă …

Picano: Spune-i unde ne-au pus la lucru.

Tomillii: Ne-au pus să lucrăm la colectiv.

Veneau după noi jandarmii cu furcile. Venea Mârado, Ilia şi Onila, ei erau echipa. Luau femeile de acasă şi mergeau cu ele pe câmp să lucreze la cartofi. Săpau gropi mari şi apoi aşezau în gropile acelea cartofi şi porumb. Aşa.

Ne numărau şi ne scriau câte persoane suntem acolo în cort şi ne dădeau mâncare la porţie. Ce crezi că ne dădeau?! Câte un kg de făină de persoană. „Zece oameni în casă, zece tille dă mălai”. Iţi mai dădea cinci kilograme de melasă, ne dădeau melasă… Luau oamenii ce puteau o familie de la colectiv. Primeau porţie: luau fasole, luau sare.

Când veneau acasa, în patru, cinci zile se termina mâncarea acesta. Cine nu putea să meargă la muncă, stătea şi zăcea de boală şi apoi murea. Cei care aveau aur, mergeau în sat şi schimbau galbenii şi cumpărau făină, carne şi mâncau. Care nu au mai avut galbeni au murit acolo toţi. Când cădeau bolnavi, mâncau câinii din ei. Şi am stat acolo în iarna aceea, am iernat prin sate, ne-au risipit numai stăteam laolaltă. Au pus câte douăzeci de căruţe şi munceam la colective, curăţam drumurile de zăpadă. Mergeam la colective de măturam şi făceam curăţenie şi ne dădeau porţie de mâncare. Era mai binişor atunci.

Am stat aşa cam doi ani de zile. La urmă a venit un ordin de mobilizare că a venit războiul. Au venit nemţii şi atunci jandarmii români ne-au spus :„Acum, măi Bulibaşa poti să plecaţi că v-a dat ordin “.

Şi atunci ne-am luat şi ce crezi că am luat de acolo? Cine şi-a putut lua copiii de mânî i-a luat, cine a luat unul singur să-l ducă în braţe. Şi-a luat omul nevasta şi copiii cei mari care puteau merge pe jos. Pe ceilalnţi i-a lăsat acolo. Aşa am plecat de acolo să venim încoace. Să ne întoarcem în România. Am ajuns ăntr-un sat care se chema Krivizorii şi ne-a prins acolo un viscol. Era Postul Paştelui. Ne-a prins o ploaie, ne-a prins o lapoviţă. Ne-am îngrîmîdit şi ne-am strâns ca oile în orăşelul acela. Când au văzut doamnele de acolo copiii dezbrăcaţi şi oamenii cum arătau degrabă au venit şi au adus hăinuţe să îmbrace copilaşii. Am luat-o pe jos. mână, mână. mână …până la Nistru.

Pe drum ne-am întâlnit cu alţi oameni care veneau şi ei pe drum, mai avem cam cinşpe kilometri până la Nistru. Am ajuns. Au murit mulţi pe drum când am venit. Germanii împuşcau oamenii care numai puteau să meargă pe drum. Le împuşcau în spate. Cel care numai putea merge pe drum, îl împuşca neamţu.

LMC: Ştiu.

Tomillii: Aşa, am ajuns, mai avem cinşpe kilometri până la Nistru. Şi numai ce a venit un om în faţa noastră: „Numai mergeţi”. De ce, ce era acolo?

Era postul Paştelui.. Răsărise şteviuţa, era micuţă. Şi a venit un om călare pe un cal şi a spus: „Numai mergeţi că jandarmii sunt opriţi la Nistru şi vă ia şi vă duc înapoi ăn lagăr, mai bine staţi aici până ce pleacă jandarmii. ”

Şi aşa am făcut.

Ce s-a întâmplat la noapte?! S-a pus o ploaie şi o lapoviţă …Atunci oamenii au luat-o de acolo şi au plecat. Jumatate au rămas şi jumătate au plecat …

Cei care au rămas acolo le-a înămeţit viscolul şi numai aveau unde să meargă. Alţii mureau pe drum. Mureau cu copilaşii lor în braţe, îşi luau nevasta în braţe şi se îngrămadeau unul în altul, aşa mureau. Eu am rămas acolo în bordeie. Am rămas cu unchii mei şi apoi ei au plecat şi ei la drum. Dacă rămâneau cu mine era să trăiască şi ei. Însă ei au plecat, Pampi şi Toma şi au murit pe drum. Eu am rămas acolo şi am stat ascuns. Aşa. A venit tatăl meu după mine de la Nistru şi m-a găsit ascuns. „Măi, a murit Toma, Badea. Au murit” ne-a spus băiatul lui Nikulo, Toma. Au găsit geanta lui Badea. Ce crezi că au făcut. Că ţi-am spus ca au murit mulţi romi din cauza zăpezii?

A murit multă lume când ne-am întors de la Bug. Am tras un năcaz năprasnic, un necaz foarte mare. Ce crezi că am făcut? Veneam de la Nistru înspre Prut. Când am ajuns la Prut, alt necaz că nu ne lasau să trecem şi noi pe pod. Atunci Parollea, Diamanto şi Badea s-au dus la podari şi au vorbit cu ei:. „Numa la doişpe noaptea, vă trecem “. Să aşteptăm să vină miezul nopţii şi apoi să ne treacă pe ascuns. Ce crezi că au făcut? Au spus oamenii să stăm ascunşi într-o pădurice de răchită că aşa ne-au spus podarii să stăm ascunşi: „Nu mîine, poimăine. Atuncea avem liber noaptea şi vă iau. La ora unu noaptea să fiţi aici la pod. ”

Când s-au întors Parollea şi Rista de la podari, ne-au adus pâine. Le-au dat cinci, şase pâini. Le-au dat şi două kile de ţuică şi au adus acasă la oamenii lor. Auzi, măi copile ce am păţit noi? Am ajuns la ora unu noaptea acolo la Prut. Ce crezi, au trecut numai oamenii bătrâni. Pe copiii le-au lăsat dincoace de Prut. Treceau câte şapte inşi în barcă. Pe copiii nu le-ai luat. Trecea omul şi câte un cal după barcă. Lua omul calul de gât, îl lega cu lanţul şi apoi îl trăgea prin apă după barcă. La Kopali ce i-a făcut? A luat să treacă copiii mai la urmă: zece, cinşpe copii, făclăi, mai era Luba sora mea, Patriţa, fratele meu Deordi, eu, numai copiiii eram. Unde crezi că am ieşit din cauza iapei lui Londeari care era era prinsă de barca noastră? Ne-a aruncat barca şi ne-a dus in josul apei într-un mâl de noroi. S-a dus omul după ea că ţipa Roka. Ne-a trecut pe toţi. Aveam o papură, Doamne pe picioare şi un jeg şi ne tăia papura picioarele pe unde ne frecam de ea când treceam. Acum, cum să facem să luăm iapa? Omul trăgea de ea dar iapa rămânea împotmolită în mâlul noroiului. Am tras mare necaz ca să tragă omul iapa de acolo. „Ce să-ţi mai facem Rokă, o să-ţi cumpărăm un cal alb! „Să-mi scoateţi iapa că fac gură de vă iau jandarmii”….

Picano: S-a înţepenit în noroi. Londeari și Roka:„Ba să mi-o scoateţi că fac scandal mare.”

Picano: Până la urmă i-au scos-o afară din noroi.

Tomillii: Mai e un ceas până la ziuă. Auzim că latră tare câinii. Nu trebuia să trecem prin sat.

Picano:După sat, să trecem, în afara lui.

Tomillii:Acolo a murit Hotea, fi-ar de urechile lui. Şi am luat-o dragul tatii pe după sat, am luat-o…

Picano: Şi unde am ajuns unde?

Tomillii: Plângeam pe drumuri, venise tifosul…

Picano: Am ajuns în Pasarabia.

Tomillii: Am ajuns în Pasarabia aşa cum ai spus. Aşa e nu minţi.

Picano:Şi au trecut oamenii şi s-au dus.

Tomillii: Acolo mai erau vreo treizeci de familii. Ajunseseră mai demult de vreo două săptămâni. În fântâni aveau vin acolo. În Pasarabia. Ce spui că am făcut? Ne-au prins jandarmii şi ne-au pus să stăm şi noi lângă ceilalţi. Am stat şi noi o săptămână.

Acolo a pus mătuşa mea Duda parastasul la barbatu său la Badea şi lui Toma. A pus parastasul de şase săptămâni. Ia seama cât am făcut pe drum, numai pe jos. De acolo fugeau oamenii noaptea, care reuşea scăpa care nu îl aduceau înapoi. Şi veneau bombele de la americani, ne-au prins până în România.

Picano: Apoi, mă nu spui cum am venit?

Tomillii:Am ajuns în Brăila. Am stat trei zile şi ne-au luat apoi Parollea şi Rista un vagon de tren. Şi am venit din Brăila până în Slatina şi de acolo am venit aici unde e şi acum viaţa noastră.

La urmă când am ajuns în România ne-am luat iarăşi căruţe, ne-am făcut case aşa cum ne vezi în ţara noastră. Nu ne-am întors nici jumătate. Au plecat de aici cinci mii de oameni şi s-au întors doar două mii. Acum s-au înmulţit oamenii. De atunci sunt şaizeci de ani. Ei, ce să-ţi mai spun. Asta a fost mărturia ca să vedeţi ce am păţit.

LMC: Să trăiţi şi să aveţi noroc!

Tomillii. Şi tu să ai noroc!

LMC: Unchiul Picano ne poate spune şi el ceva?

Picano: Tot aşa spun şi eu.

Tot aşa povestesc şi eu.

Tomillii: Oricine s-a întors de acolo toţi au venit bolnavi. Au murit mulţi şi aici. Au venit mulţi bolnavi când s-au întors şi au murit aici în România.

Eu vă spun multă sănătate şi să aveţi noroc! Am spus ce am păţit ca să ţină minte şi copilaşii aceştia.

LMC: Vreau acum să ne spuneţi un mesaj pentru copii d-stră şi pentru nepoţii d-stră, că aveţi copii, da?

Tomillii. Am pe Mihai ăl mare, am pe Istrate, am pe Paulo şi pe fata pe Bria.

LMC: Spuneţi nepoţilor şi copiilor copiilor care vor veni peste timp.

Tomillii: Eu le spun copiilor mei să aibă noroc!